Interviu cu dr. Mihai Roman: „Medicina nu a fost o întâmplare, ci drumul firesc al vieții mele”

Am crescut într-o familie de oameni harnici și dăruiți din Sibiu — tatăl meu, Dr Viorel Roman, fiind medic primar de stomatologie, șeful Centrului Stomatologic, iar mama mea profesoară de tehnică dentară la Liceul Sanitar. Tatăl meu își avea originile dintr-o familie de țărani vrednici dintr-un sat de la poalele munților, iar mama provine dintr-o familie destoinică cu origini în Turda, județul Cluj. A fost un cămin în care educația, rigoarea și bunul-simț nu erau impuse prin reguli stricte, ci trăite zi de zi prin exemplul părinților mei. Copilăria mea s-a desfășurat într-o altă epocă, având în vedere câți ani au trecut, însă valorile au rămas neschimbate.

Părinții mei au fost reperele mele fundamentale, completându-se reciproc. De la tatăl meu am învățat devotamentul tăcut și responsabilitatea profundă a medicului față de pacienți. Mama a fost cea care s-a ocupat îndeaproape de educația noastră: ne-a ghidat pas cu pas, ne-a împins și ne-a tras mereu înainte pentru a ne asigura o pregătire completă, îmbinând rigoarea învățăturii cu sportul și disciplina. De la amândoi am moștenit cele mai importante valori umane, morale și familiale, care ne-au format ca oameni.

Modestia, munca făcută din conștiință (nu pentru recunoaștere), rigoarea și un respect profund față de oameni, indiferent de cine sunt.

Nu a fost o revelație bruscă, ci un sentiment care s-a construit treptat în anii de gimnaziu și apoi de liceu, pe măsură ce am înțeles că îmi doresc o profesie practică, riguroasă, dar prin care să pot schimba în bine, în mod direct, viața oamenilor.

Adevărul este că nu am avut niciodată un alt vis de carieră în afară de medicină. Crescând în familia mea și având exemplul părinților, valorile care mi-au fost insuflate din copilărie m-au îndreptat firesc spre acest drum, fără să am vreun dubiu. Iar pasiunea mea pentru matematică, sport și natură nu a fost un plan B — am regăsit-o mai târziu, de la sine, în ortopedie, unde totul se învârte în jurul fizicii (biomecanica), al anatomiei și al redării mișcării.

Maturizarea adevărată a venit odată cu confruntarea cu rigorile admiterii,cu primi ani de facultate și, mai ales, de rezidențiat, când conștientizezi că în această profesie miza este incomparabil mai mare decât în orice domeniu, și unde nu există jumătăți de măsură sau și marjă de eroare infimă.

Era o lume ceva mai așezată, dar care a început să se schimbe destul de devreme. Când alegi medicina, o faci din timp, prin clasa a X-a sau a XI-a, iar de atunci încep deja primele renunțări. Pregătirea pentru o astfel de facultate avea si are exigențe aparte și cere o disciplină ieșită din comun. Astfel că lumea mea de atunci s-a restrâns treptat la ore intense de studiu, renunțând la o bună parte din timpul liber, din ieșirile cu prietenii sau din pasiunile pentru sport și lectură, pentru a mă dedica complet acestui drum. Dar am făcut toate aceste sacrificii din dorința de a fi foarte bun în ceea ce fac, de a atinge performanța și de a ajuta cu adevărat, păstrând mereu bucuria și entuziasmul pentru drumul pe care mi l-am ales.

Curiozitatea intelectuală, dorința continuă de a învăța și de a mă perfecționa. Am păstrat neatinse acea bucurie de a descoperi cum funcționează lucrurile și acea nevoie de a nu mă mulțumi niciodată cu jumătăți de măsură. Acestea se traduc prin participare activă la cursuri, conferinte si discutuii profesionale permanente cu multi dintre colegii mei.

Pentru mine nu a existat o bifurcație sau un moment în care să fiu nevoit să aleg între mai multe drumuri. A fost, pur și simplu, o evoluție naturală pe această cale, fără dileme sau ezitări pe parcurs. Medicina a îmbinat firesc logica științei cu sprijinul direct oferit oamenilor, iar ortopedia mi-a oferit bucuria extraordinară de a vedea relativ repede rezultatul muncii mele: un om care vine în suferință și care pleacă din nou pe propriile picioare.

Nu a fost deloc o intamplare. A fost o alegere conștientă, născută din modelul din familie, dar hrănită de ambiția mea de a face performanță într-un domeniu dificil, dar extraordinar de frumos. Daca putem sa o consideram chemare sau nu, nu sunt eu in masura sa judec, mai degraba cei care ma cunosc si mai ales pacientii mei.

Părinții mei au fost temelia pe care m-am sprijinit. Ei m-au susținut și m-au încurajat fără să ezite. Ulterior, am avut șansa unor profesori, mentori, colegi si prieteni care m-au inspirat, care m-au învățat multe și cărora le mulțumesc. Aceste întâlniri formatoare cu oameni deosebiți sunt esențiale în viața oricui dorește să facă performanță. Cu unii te întâlnești întâmplător, pe alții trebuie să îi cauți tu până îi găsești.

Teama și momentele de îndoială există în fiecare dintre noi la început. Uneori ai senzația că muntele pe care vrei să-l cucerești este mult prea înalt. Dar important este să ai setările mentale potrivite: să îți controlezi teama pentru a putea aborda orice miză, oricât de sus ar fi ea situată, să accepți provocarea, să ai determinarea de a o duce până la capăt și să ai forța de a te ridica de fiecare dată când cazi. Eu am încercat întotdeauna să transform emoția în combustibil, în energie, să o transform în autodisciplină și în ore în plus de muncă.

Anii de facultate sunt, prin definiție, ani frumoși. Ești tânăr, plin de vise și aspirații, ești animat de emoții pozitive și înconjurat de oameni faini, cu care legi prietenii, uneori pentru o viață. Mediul academic și profesorii îți oferă modele deosebite, care stimulează mințile curioase, iar în acea perioadă are loc practic transformarea ta dintr-un aspirant într-un profesionist pregătit să stea pe propriile picioare.

Dincolo de această frumusețe însă, în medicină există o altă față a lucrurilor: volumul de informație care trebuie asimilat și înțeles este uriaș. Fără un efort imens, fără nopți de studiu și fără sacrificarea timpului liber, nu ai cum să reușești. Este o perioadă de mari privațiuni, dar care merită fiecare minut. Dar tot efortul acesta nu inseamna nimic daca nu se traduce in sanatate pentru pacienti.

Timpul. Orele și momentele neprețuite pe care nu le-am putut petrece cu prietenii sau cu familia, nopțile și sărbătorile petrecute în spital, concediile amânate pentru stagii de pregătire sau cursuri și planurile personale amânate la nesfârșit.

Da, m-am simțit. E o singurătate similară cu cea a alergătorului de cursă lungă. Suferința internă, momentele dificile și toate frământările prin care trece el pe parcursul cursei nu pot fi înțelese sau împărtășite cu adevărat de cei de pe margine. Sunt trăiri singulare, cu care doar cei care aleargă aceeași cursă pot rezona. La fel este și în medicină: sunt momente — în nopțile grele de gardă sau în secundele critice din sala de operație — când trebuie să iei decizii majore pentru sănătatea sau viața altui om. Oricât de pregătită ar fi echipa din jurul tău, decizia finală, cumpăna dintre o cale sau alta, îți aparține în totalitate. În acele secunde de responsabilitate uriașă, ești doar tu, cu Dumnezeu și cu pacientul tău.

Să renunț la medicină, niciodată. Au fost momente de epuizare fizică extremă, dar niciodată nu s-a pus problema să pun jos halatul sau bisturiul.

Dorința de performanță și satisfacția uriașă de a vedea un rezultat clar. Ortopedia are această latură directă: aplici o logică, execuți o intervenție, iar la final pacientul se mișcă mai bine sau pleacă pe propriile picioare. Când vezi că ceea ce faci funcționează și schimbă în bine viața cuiva, oboseala sau momentele grele trec automat pe planul secund. Iar dincolo de asta, trebuie să știi că întotdeauna răsare soarele după furtună. Oricât de greu ar fi momentul prin care treci și oricât de multe gânduri te bântuie, la capăt există mereu o rezolvare, o soluție — trebuie doar să crezi în ea, să ai răbdare și să mergi înainte.

Nu a fost un singur moment fix, o revelație de o secundă, ci mai degrabă o trecere treptată, o evoluție firească în timpul formării mele. Am simțit că devin cu adevărat medic pe măsură ce am început să am răspunsuri clare la întrebările pacienților și soluții reale pentru problemele lor. Sentimentul acesta a apărut treptat — atunci când am realizat că nu doar că știu lucrurile, dar le înțeleg logica și, cel mai important, am capacitatea de a le pune în aplicare în mod eficient.

Mi-o amintesc cu o claritate deosebită. A fost o gardă la Clinica Chirurgie III din Cluj-Napoca — un amestec de adrenalină pură, emoție intensă și vigilență maximă. Simțeam o teamă firească, pentru că eram conștient că nu aveam încă toată pregătirea necesară, dar am avut norocul să fiu alături de chirurgi seniori. Știam că decizia finală le aparținea lor, stiam ca daca nu fac fata pot sa apelez la ei in orice moment din zi si din noapte iar acest sprijin este crucial atunci când ești la început de drum într-o profesie unde responsabilitatea este uriașă.

A fost un pacient tânăr, victima unui accident rutier grav, un caz care m-a marcat profund și care m-a învățat cât de fragilă este, de fapt, existența noastră. Am realizat atunci cum, într-o singură secundă, se poate schimba tot parcursul unui om — cum treci de la o stare de sănătate deplină pe o masă de operație, complet dependent de alții. Atunci am realizat ce povară uriașă poartă pe umeri personalul medical. În acele clipe limită, întreaga viață și continuitate a pacientului depind direct de noi — de la medici, la asistente și infirmiere. Fiecare gest, fiecare decizie și fiecare cunoștință adunată de întreaga echipă pot face diferența între o viață salvată și o tragedie. N-am să uit niciodată acel caz. A fost momentul în care am înțeles că actul medical este o îmbinare rară între știința riguroasă, experiență, fler și inspirație — poate chiar divină — necesare pentru a lua decizia salvatoare.

Este o provocare emoțională uriașă, pentru care nu te pregătește nicio carte și niciun curs de la facultate. Acolo faci trecerea bruscă de la lumea închipuită la lumea reală. Înveți rapid că trebuie să-ți stăpânești propria emoție — nu dintr-o lipsă de empatie sau din răceală, ci pentru că pacientul din fața ta are nevoie de un medic absolut lucid, nu de un om care se panichează alături de el.

Presiunea a venit treptat, pe măsură ce am conștientizat marja extrem de mică de eroare din medicină și, în particular, din ortopedie — momentul în care înțelegi că o abatere de doar câțiva milimetri poate face diferența între un om sănătos și unul bolnav, între viață și moarte sau între un om care merge normal și unul care va șchiopăta toată viața. Când realizezi că sănătatea și viitorul cuiva depind direct de deciziile și gesturile tale, simți adevărata greutate a acestei meserii. Cu timpul însă, am înțeles și că perfecțiunea este doar un ideal spre care tindem. Nu există o rată de vindecare de sută la sută; bolile, particularitățile fiecărui organism și variabilele fiecărui caz fac uneori vindecarea imposibilă. Tocmai de aceea, este esențial ca așteptările pacienților să fie întotdeauna ancorate în realitate și bine ajustate de la început, pentru a evita dezamăgirile. Iar datoria noastră, ca medici, rămâne aceeași: acolo unde nu putem vindeca, trebuie să aducem alinare.

Pentru a face față acestei presiuni, un medic are nevoie de o sumă de calități în doze bine echilibrate: inteligență, autodisciplină, perseverență, determinare, capacitate de comunicare și o dorință sinceră de a face bine. Totuși, nu trebuie să uităm că medicii nu sunt roboți. Suntem oameni ca toți ceilalți, cu bune și rele, cu limite și momente de vulnerabilitate. Medicina însăși își are limitele ei, iar înțelegerea acestui fapt este pasul firesc spre o relație autentică, de încredere și respect reciproc între medic și pacient.