Una dintre voluntarele din Sibiu care a ajuns în țări din Africa pentru a ajuta, povestește, pentru Mesagerul de Sibiu, trăirile și aventurile sale din timpul misiunilor în Etiopia și Tanzania. Ce înseamnă, de fapt, a fi voluntar, de ce (nu) poate oricine să se dedice unei cauze și ce satisfacții personale îți pot aduce acțiunile de voluntariat, ne dezvăluie Petra Radu, un om cu o dragoste de viață și de semeni absolut molipsitoare. 

 

Reporter: – Ce înseamnă, pentru tine, a fi voluntar?

Petra Radu: – Voluntariatul pentru mine este, de cele mai multe ori, felul meu de a fi. Aș putea spune că este manifestarea iubirii mele față de oameni și de mediu. E felul meu de a interacționa cu umanitatea și mediul care ne înconjoară, iar acțiunile de voluntariat pe care le fac sunt mereu cu suflet.

R: – Când și cum ai ajuns voluntar? De unde această pasiune?

P.R.: În primul an de liceu am participat la o întâlnire despre ce însemnă voluntariatul. Așa am ajuns printre primii voluntari din cadrul Centrului de Voluntariat Mediaș. Au urmat 4 ani plini de acțiuni, de festivaluri și evenimente social-culturale care au format felul meu de a fi și m-au ajutat să mă dezvolt. Cam acestea ar fi începuturile mele ca voluntar.

R: – În țară, în ce acțiuni de voluntariat te-ai implicat?

P.R.: În facultate am continuat să mă implic ca voluntar în diferite proiecte realizate de ONG-urile clujene, printre care amintesc TIFF-ul sau evenimentele realizate de PATRIR. Știu că dimineața eram la cursuri, iar după-masa fugeam la voluntariat, în fiecare zi având altă acțiune. Acum că stau să îmi amintesc, am făcut parte din unul dintre cel mai sensibile proiecte la care am participat ca voluntar – proiectul „Doctor Clown”. Eram 3 voluntari care mergeau după-amiezile la spitalul de copii din Cluj-Napoca, îmbrăcați în halate colorate și nas roșu de clovni și distram copiii. După prima lună, asistentele medicale anunțau copiii că vor fi vizitați de noi, iar aceștia ne așteptau pe holuri cu zâmbetele până la urechi. Era distracție și fericire, chiar dacă unii dintre ei erau grav bolnavi.

După ce m-am mutat la Sibiu, timpul și implicarea mea s-a mai redus, dar în urmă cu câțiva ani am reluat acțiunile de voluntariat, îmi era dor. Așa că am realizat un proiect de suflet – „Sibiul Plantează”, proiect realizat împreună cu prietena mea Ioana Costin și partenerii Ocolul Silvic Sibiu. Scopul proiectului este cel al conștientizării protejării mediului înconjurător în rândul copiilor din ciclul primar, gimnazial și chiar liceal. La edițiile realizate au participat aproximativ 1000 de copii. Totuși contextul pandemic nu ne-a prea ajutat, astfel am întrerupt desfășurarea proiectului, dar sperăm să reluăm anul viitor activitatea.

Implicarea mea în comunitate nu s-a redus doar la acțiunile mele personale ca voluntar, am încercat în mediul profesional să implic colegii și compania în proiecte cu impact în comunitate. Cred că dragostea mea față de oameni și societate mă face să găsesc soluții și argumente să implic oameni să facem lucruri mari împreună.

R: – Cum ai ajuns să mergi în Africa, pentru a ajuta oameni?

P.R.:Mereu mi-am dorit să plec voluntară în Africa, iar în primul an de facultate m-am înscris la un program al unei asociații din Anglia, program ce dura 6 luni și spre surprinderea mea chiar am fost acceptată. Totuși, nu am reușit să plec, trebuia să îmi întrerup studiile, iar părinții mei nu au fost de acord. Dar după 10 ani oportunitatea de a fi voluntară în Africa s-a ivit, prin două asociații, una din America și una din Tanzania.

R: – Unde anume ai fost și în ce perioadă?

P.R.:Prima experiență ca voluntară în Africa a fost în Etiopia, undeva în inima Etiopiei, zona rurală, în triburi. A fost vorba despre o misiune medicală, pe durata a două săptămâni, mai exact perioada decembrie 2018-ianuarie 2019. Am simțit fiecare minut petrecut în această misiune medicală, a fost despre tot ce este frumos și tot ce este urât în Africa.

Ce-a de a doua experiență a fost în Tanzania, în august 2019. Decizia de a merge înapoi în Africa a fost luată imediat după ce am revenit în țară din prima misiune. În februarie mi-am luat biletul pentru august.

R: – Care au fost primele emoții, ce ți-a trecut prin minte când ai pus piciorul într-o țară din Africa, singură?

P.R.:Primul gând nu se uită niciodată, cu tot entuziasmul, zâmbetul și fericirea, primul gând a fost: întoarce-te! Am călătorit singură, urma să mă întâlnesc cu grupul de voluntari doar în Addis Abeba, la cazare. Când am ieșit din aeroportul din Addis Abeba am vrut să fac cale-ntoarsă și să iau primul bilet spre Europa. Dar am rămas pentru că știam că va fi bine, chiar dacă totul era necunoscut.

În schimb, experiența Tanzania a fost despre experiența de a trăi în Africa, despre cultura africană și a înțelege cutumele lor. Am învățat să mă adaptez, să las acasă ideologiile și să îmbrac idei și forme noi de a fi om.

R: – În ce a constat, de fapt, misiunea ta în aceste expediții? Adică… ce ai făcut efectiv?

P.R.:În Etiopia m-am ocupat de partea socială. Exista partea medicală asigurată de medici, asistente, studenți la medicină, partea educațională asigurată de profesori, educatori și voluntari pasionați de partea aceasta și partea socială a proiectului. Acțiunile mele se împărțeau între partea medicală și partea socială, astfel mă asiguram că toți pacienții primesc haine și produse de igienă, copiii sunt spălați și îmbrăcați cu haine curate, că avem suficiente haine să oferim, iar dacă nu aveam mergeam și cumpăram din cel mai apropiat oraș, mă asiguram că spațiul unde se desfășurau acțiunile medicale este pregătit și curat pentru următoarea zi. Totuși, principala mea activitate a fost să aleg, să aleg bolnavi dintr-o mare de bolnavi. În prima mea dimineață din misiunea medicală, David (directorul proiectului) mi-a spus că asta va fi sarcina mea principală, să stau între toți acei oameni și să identific cazurile care sunt grave, să le prioritizez pentru a intra la medici. Am tras aer adânc în piept pentru că nu știam cum o să fac asta, și totuși am făcut-o. Am ales, dintre copiii bolnavi, copiii care credeam că sunt cei mai bolnavi și sincer, nici acum nu știu cât de bine am ales.

R: – În Tanzania?

P.R.: – În Tanzania m-am ocupat de partea de strategie și dezvoltare a proiectului Kubuni Center – un atelier de tâmplărie și un atelier de creat obiecte din bambus și bijuterii (shanga, bijuterii realizate de femeile din tribul maasai). Așa că m-am pus pe organizat și creat un plan, dar nu înainte de a studia și a cunoaște oamenii care lucrau acolo, de a studia piețele și târgurile lor din regiune, mediul unde locuiau. Am intrat în casele lor, am povestit cu ei, am încercat să îi înțeleg, ca mai apoi să pot să îi ajut cu idei și sfaturi despre cum ar putea să își dezvolte atelierul. Și am reușit, pentru că văd că unele idei s-au implementat și s-au dezvoltat.

R: – Ce te-a marcat cel mai tare în timpul acestor experiențe?

P.R.:Ultimele două zile din misiunea medicală m-au marcat foarte mult, în sensul că medicamentele se terminau, iar noi plecam și oamenii deveneau disperați conștientizând asta. Sistemul de sănătate în zonele rurale din Etiopia este aproape inexistent. Iar oamenii știau că dacă noi plecăm nu vor mai avea parte de niciun ajutor medical. Copiii erau infectați cu râie, toți copiii, iar singura soluție care îi ajuta era pe terminate. Număram sticlele. Două zile la rând am numărat sticlele ca să știu câți copii mai aveau parte de tratament. Țin minte ca în ultima zi mai erau 29 de sticluțe pentru 29 de copii. Când mai erau 7 sticluțe și o curte mare de copii infectați am crezut că înnebunesc. Eram efectiv terminată psihic pentru că știam ce nevoie e de acele sticluțe și ei nu și le permiteau. 3 euro costă o sticluță care poate salva viața unui copil de râie. A fost greu să îi aleg, epuizant.

În Tanzania am fost într-o zi să facem curat la casa unei beneficiare a organizației. Era o bunică de 84 ani, mică cât o găleată de 20 litri. Când spun casă pentru ea nu însemna o construcție cu două camere, bucătărie și baie. Pentru ea casa era o încăpere din chirpici, câteva oale și o gaură în pământ pentru foc. Nu avea pat, nu avea o masă, nu avea un scaun. Avea un acoperiș deasupra capului și hainele de pe ea, atât.

Sentimentul de neputință te copleșește uneori, când realizezi că încerci să faci, dar nu e suficient.

R: – Care a fost cel mai fericit moment trăit în timpul experiențelor tale ca voluntar?

P.R.:Experiențele în sine au fost îmbrăcate în fericire, pentru că am învățat să mă bucur de fiecare moment. Dar faptul că am văzut zâmbetele oamenilor și împlinirea lor simplă, faptul că am descoperit Africa, că am putut să mă bucur de peisajele care mă înconjurau, să mă bucur de cultura lor, să mă îmbrățișeze copiii pe stradă fără motiv, cred că astea au fost momentele mele de fericire.

R: – Care a fost cel mai șocant moment trăit în timpul experiențelor tale ca voluntar?

P.R.:În Etiopia am avut parte de o experiență șocantă. Am găsit o fetiță, cred că avea în jur de 10 ani, care era infectată cu râie pe tot corpul: față, mâini, picioare, ochii, o porțiune de răni de la o ureche la alta și în jurul gurii. Efectiv peste tot. Îmi amintesc că un copil m-a dus să o văd. M-a găsit în curte și m-a luat de mână să merg să o văd. Stătea ascunsă, timidă, fricoasă. Am încremenit când am văzut cât de răspândită era infecția și i-am zis să aștepte 5 minute, să nu plece. Fugeam spre David și mă uitam în spate ca să nu dispară. I-am explicat lui David cazul și când am dus-o la medici toți eram șocați cât de grav era. După ce am văzut că era spălată și cu soluția în mână, am ieșit în curte și m-am așezat pe un scaun și am stat. Am stat o perioadă și mă gândeam de unde să mai adun puteri pentru a continua. Ți se rupe sufletul, efectiv; simți cum te cuprinde durerea și neputința. Și acum îi mai aud, îi văd și există momente din zi când gândul meu e acolo, la ei.

R: – Care a fost cel mai periculos/palpitant moment trăit în timpul experiențelor tale ca voluntar?

P.R.:Nu am avut momente de acest gen. Dar pot să îți spun un moment haios: călătoria cu piki-piki (motocicleta), trei persoane, este o adevărată aventură în Tanzania pe drumurile rurale. Simți fiecare șanț, dâmb sau groapă și crede-mă că nu ai cum să uiți norii de praf pe care îi ridici.

R: – Care au fost lucrurile pe care le-ai luat în bagaj cand ai plecat în Africa? De ce ai fi avut nevoie de fapt?

P.R.:Atunci când pleci în Africa ai nevoie de multă iubire și curaj. Iubirea pentru a nu critica și judeca o lume pe care încă nu o înțelegem, iar curaj pentru că e necesar să îți uiți normalitatea acasă și să accepți că pășești pe un teritoriu nou, cu valori noi și oameni noi.

Dar dacă vorbim de bagajul efectiv, subliniez că bagajul de plecare spre Africa trebuie sa fie unul mare. La întoarcere nu vii cu prea multe lucruri înapoi, am probat de 2 ori acest lucru. Bagajul să conțină: haine funcționale, întotdeauna o haină groasă și întotdeauna tricouri. Ca atunci când te pregătești de 4 anotimpuri. Recomand să iei cu tine hainele din dulap pe care nu le-ai mai purtat în ultimii ani pentru că le vei lăsa acolo. Medicamente și lucruri pe care le consideri necesare. O să îți prindă bine să ai 2, 3 jucării mici, o carte de povești în engleză sau bomboane. Vor fi foarte apreciate de copii.

R: – Ce planuri de viitor ai în privința voluntariatului?

P.R.:În 2020 trebuia să plec într-o nouă misiune medicală în Insulele lui Solomon. Din cauza pandemiei proiectul a fost amânat. Aștept vești legate de reluarea acestui program. Mi-am propus să mă întorc și în Tanzania, la asociația la care am mai fost – The Olive Branch for Children. Dar încă nu mă aventurez, țin să fiu precaută. Totuși sper ca de anul viitor să pot merge voluntară în proiecte internaționale.

R: – Cine este, de fapt, omul Petra Radu? Cum te-ai descrie, pe scurt?

P.R.:(zâmbind) Este o întrebare atât de dificilă și la care încă nu am un răspuns.

Dar dacă e să spun ceva despre ce am învățat până acum este că  iubesc oamenii și că încerc să învăț să fiu o persoană bună zi de zi. Nu reușesc mereu, dar încerc. Am învățat că iubirea și bunătatea cu care pășim în lume sunt ceea ce ne fac să reușim în viață. Sunt simple și banale, dar pășind cu ele în suflet cred că deschidem uși, ferestre și drumuri noi. Lumea în care trăim are nevoie de iubire și bunătate.

 

R: – De ce calități ai nevoie pentru a fi voluntar în țări precum cele din Africa, unde oamenii trăiesc, de multe ori, la limita subzistenței?

P.R.:Atâta timp cât îți dorești să mergi voluntar într-un program de voluntariat în Africa, cred că ai totate calitățile necesare. Faptul că îți dorești să ajuți alți oameni mai vulnerabil decât tine, e minunat.

Când pășești în Africa e bine să nu uiți acasă cumpătarea și educația, să încerci să te adaptezi la felul lor de a fi, să nu îi judeci. Și cred că ar fi bine să ai curajul să nu te pui pe primul loc, să pui acele comunități pe primul loc.

R: – Cum trebuie să procedeze, ce trebuie să facă sibienii care doresc să facă voluntariat în Africa sau în alte țări din lumea a treia.

P.R.:Dacă îți dorești să faci voluntariat în Africa tot ce trebuie să faci este să te hotărăști când dorești să pleci, unde dorești să faci voluntariat și prin ce organizație. Programe de voluntariat în Africa sunt suficient de multe. Trebuie doar să știi în ce domeniu vrei să faci voluntariat. Odată acceptat în aceste programe, poți să îți cumperi biletul de avion.

Aceste programe în mare parte sunt susținute financiar de voluntari. Trebuie să îți acoperi tu costurile ce țin de toată această experiență.

R: – De ce ai sfătui pe cineva să devină voluntar, indiferent de cauza pe care o îmbrățișează?

P.R.:Să devii voluntar înseamnă să dăruiești. Te vei simți împlinit, pur și simplu. Vei reuși să schimbi viața cuiva în bine și e un sentiment tare plăcut.

Voluntariatul este pur și simplu, se întâmplă pentru că simți să faci