O postare făcută pe Facebook în anul 2020 de către reputatul publicist sibian Ion Onuc Nemeș cu titlul „Satul ca o corabie cu pânze”, care a reapărut recent în spațiul virtual, mi-a trezit amintirile anilor de început ai copilăriei mele trăită în frumoasa depresiune a Țării Loviștei. În Titești / Vâlcea, satul meu natal de care sufletul îmi este și îmi va rămâne legat prin ”ițe” nevăzute, țesute cu inima…
(Ion Talpoș)
sursa foto: Ion Onuc Nemeș
Nu pot să uit poveștile depănate, în nopțile lungi de iarnă, la gura sobei, de mama. Când era năpădită de amintirile copilăriei sale, mă trăgea mai aproape de ea și-mi vorbea, cu patos, despre copilăria ei… O copilărie care nu a fost deloc ușoară, dar care a avut un farmec aparte… Acea copilărie din care generații întregi, trăgându-și seva, au avut puterea să meargă mai departe… Să depășească greutățile vieții…
Nu am cum să uit „Lacul Secăturii” din Titești, locul în care bunica mea și alte câteva femei din sat își puneau la înmuiat și dospit cânepa pe care o cultivau pentru folosință în gospodărie. Pentru țesutul pânzei din care, mai apoi, încropeau straie și așternuturi pentru membrii familiilor lor.
Postarea lui Ion Onuc Nemeș mi-a adus aminte de una dintre cărțile mele (Titești-Vâlcea. File de monografie, Editura Agaton, Făgăraș, 2021) în care fac referire la cultura inului și a cânepii, ca îndeletnicire de bază în satul loviștean de altădată. Fiind asociate cu transhumanța (satul Titești fiind despărțit de satele din Ardeal doar prin culmile înalte ale munților Făgăraș), multe dintre obiceiurile și îndeletnicirile vechi, loviștene, sunt similare cu cele ale locuitorilor satelor din Ardeal. Termeni ca ”mănușă de cânepă”, ”câlți”, ”meliță”, ”fuior”, îmi sunt cunoscuți din poveștile mamei și ale bunicii mele, Ilinca Talpoș. Strașnică femeie Ilinca Talpoș! Mică de statură, dar o mare gospodină, a fost o mamă care a dat naștere la 11 copii, din care i-au trăit șapte… Tatăl meu a fost unul dintre cei șapte copii ai săi ajunși la maturitate… Iar mama a preluat de la bunica mea Ilinca și a dus mai departe, ca îndeletnicire, țesutul cânepii, a inului și a lânii, în războiul de țesut. Un meșteșug pe care îl stăpânea bine și cu care se mândrea! Încă îmi mai amintesc cum mama asambla rând pe rând, cu pricepere, elementele componente ale războiului de țesut, în camera din față a casei mele părintești, la începutul fiecărei ierni… Se așeza mai apoi la război, cât era ziulica de lungă și țesea macaturi și pânză pentru desagi, pentru cămăși, păretare, șervete și multe altele…
Pentru că am amintit de transhumanță, ca obicei de bază al oierilor de dincolo și de dincoace de crestele mulților Făgăraș, nu mă mai mir că denumiri ale elementelor componente ale războiului de țesut, amintite în postarea făcută de Ion Onuc Nemeș, sunt păstrate și astăzi în vocabularul sătenilor din Titești: spată, brâglă, suveică, etc… Și mulți alți termeni pe care mi i-am reamintit când m-am documentat pentru cartea la care am făcut referire. Am purtat atunci un dialog cu nașa mea de botez, Marioara Popescu din Titești, plecată între timp într-o lume mai bună, la Dumnezeu! A fost un dialog pe care l-am inclus, ulterior, în cartea amintită:
<Țeseau femeile pânză de in în război și făceau haine din pânză. Frații mei erau la internat și aveau nevoie de lenjerie. De unde lenjerie, domnule? De-abia târziu, când m-am măritat eu, se dădeau pe acțiuni trei metri de ”americă”! Adică de pânză numită atunci, la noi, ”pânză muncitorul”. Era o pânză mai urâtă la culoare și cu puncte pe ea, parcă era… cu murdărie de purece!>
Alte câteva detalii interesante despre aceste meșteșuguri locale, în special despre cel legat de cultura și prelucrarea cânepii, dispărute acum din preocupările curente ale sătenilor mi-a oferit, în cadrul dialogului purtat, tot nașa mea de botez:
<Toate femeile cultivau cânepă și in, îmi spunea nașa Marioara Popescu. Nu erau mari suprafețele cultivate. Erau suprafețe de mărimea unui țarc. Femeile duceau cânepa în Secături, la lac. Doamne! Pe mine m-au îmbătrânit chestiile astea, la Spinu. Aveam doi frați și părinții noștri nu aveau posibilitatea să le cumpere lenjerie la internat, la școală. Cultivam in și-l topeam la Năstase, în Mlăceni, în toate lacurile alea de-acolo. Tata avea oi. A avut muntele lui, târla lui. A avut stână în Runcu. Avea bacii lui, stâna lui, toate ale lui! Tata a avut o sută douăzeci de pogoane de pământ. Toate târlele pentru oi erau cultivate, primăvara, cu in și puneam hâldani de sămânță… Hâldanii sunt considerați, acuma, drog. Și ce frumos miroseau! Acuma, dacă te prinde cineva cu hâldani, o pățești!
-Hâldani? o opresc eu din vorbă, nedumerit, pe nașa Marioara…
-Hâldanii erau firele de cânepă oprite pentru sămânță. Se puneau în cuiburi pe lângă porumb și se făcea sămânța de care aveau nevoie femeile, primăvara. Știu că mama avea câte două femei la melițat cânepa. Punea mama războiul de țesut în casă, că nu era bumbac pe atunci. Era sărăcie mare, mare! Și punea natra și topea ceară și uda firele de cânepă cu ceară, ca să nu se-ncaiere între ele.
-Spuneți-mi, vă rog, ce era natra ?
-Natra era pânza… Sunt termeni vechi, care au dispărut acum din limbajul uzual, odată cu obiceiul în sine. Întreabă dumneata acuma o fată din asta, tânără, dacă știe să toarcă. Sau să facă un ciorap. Copil fiind, îmi spunea mama că trebuie să știm de toate. Ne-a învățat să țesem la război, să melițăm cânepa, să o dăm prin henfel, prin piepteni… Henfelul era un piepten mai fin, prin care obțineam fire mai subțiri, de calitatea întâi. Prin piepteni obțineam fire de calitatea a doua. La urmă, rămâneau doar câlții!>
* * *
Ce vremuri au fost acelea! Vremuri de tihnă, dar și de muncă asiduă și resemnare! Vremuri fără prea mari așteptări de la ceilalți și de la soartă… Vremuri de curățenie spirituală, de bun simț, de respect pentru sine și pentru cei din jur… Vremuri în care bărbatul își avea, printre altele, rolul de gospodar în afara casei, iar femeia ducea greul casei… Sau, parafrazându-l pe Ion Onuc Nemeș, am spune că viața de zi cu zi, în satele românești de altădată, s-a bazat, printre altele, pe „o mare fabrică cu un singur angajat: femeia.”
sursa foto: Ion Onuc Nemeș
