Nu mai împărtășim aceleași valori. Nici aceleași principii. Uneori, nici măcar aceeași înțelegere a bunului-simț. Am devenit mai pretențioși. Mai nerăbdători, mai agresivi în vorbe și mai puțin dispuși să ascultăm.
Vrem să trăim bine. Foarte bine, dacă se poate. Dar cu efort minim. Succesul trebuie să vină repede. Rezultatele, imediat. Recunoașterea, înaintea performanței.
Școala nu ne mai preocupă suficient. Profesorul nu mai are autoritate. Meseria nu mai trebuie învățată temeinic. Experiența pare desuetă. Răbdarea, o pierdere de timp.
Avem multe pretenții. Și tot mai multe așteptări. În schimb, oferim din ce în ce mai puțin.
foto: Mesagerul de Sibiu
E trist că din spate vine prea puțin. Prea puțină ambiție. Prea puțină dorință de afirmare profesională. Prea puțină preocupare pentru lucrul bine făcut. Excepții există, firește. Doar că excepțiile nu pot ține singure o societate în picioare.
Între timp, inteligența artificială a devenit colegul nostru universal. Uneori, chiar și șeful. Nu mai apelăm la avocat, pentru că „ne-a spus AI-ul” ce prevede legea. Nu mai întrebăm medicul, pentru că am primit deja diagnosticul în câteva secunde. Nu mai ascultăm profesorul, pentru că viitorul, ni se spune, încape într-o fereastră de dialog. Aproape că nu mai luăm nicio decizie fără să consultăm inteligența artificială. Ceea ce este, desigur, foarte eficient. Mai ales atunci când vrem să evităm efortul obositor de a gândi singuri. Tehnologia este extraordinară. Ne ajută. Ne economisește timp. Ne deschide lumi. Problema apare atunci când, în loc să ne amplifice inteligența, începe să o înlocuiască. Atunci când instrumentul devine judecător. Iar confortul, un substitut pentru discernământ.
Progresăm tehnologic. Fără îndoială. Dar progresăm și ca oameni? Devenim mai informați, dar nu neapărat mai înțelepți. Mai conectați, dar adesea mai singuri. Mai rapizi, dar nu întotdeauna mai buni. Mai vocali, dar tot mai puțin dispuși să ne ascultăm unii pe alții. Nu vi se pare că societatea se schimbă și nu neapărat în bine?
Despre economie și mediul de afaceri.
Economia țării este greu încercată. Cifrele avertizează. Oamenii, cel puțin deocamdată, par să nu le creadă. Poate că suntem mai bogați decât arată statisticile. Poate că ne permitem mai mult decât spune economia oficială. Sau poate că trăim din inerție, economii și carduri de credit. Prețurile cresc. Puterea de cumpărare scade. Unele salarii stagnează. Șomajul începe să apese în anumite sectoare. Dar șoselele rămân pline. Parcările mallurilor, la fel. Supermarketurile, și ele.
Plătim carburantul tot mai scump și continuăm să circulăm. Coșul zilnic costă tot mai mult și continuăm să-l umplem. Ne plângem de prețuri la casa de marcat, apoi plătim cu o resemnare aproape elegantă.
România pare să fi descoperit o formă originală de reziliență economică: ne îngrijorăm permanent, dar consumăm consecvent.
Dincolo de această aparență, afacerile mici și mijlocii dau semne clare de oboseală. Comenzile se răresc. Costurile cresc. Marjele se subțiază. Încrederea scade. Examenul de maturitate financiară va deveni tot mai greu. Nu toate firmele îl vor trece. Nu pentru că nu au muncit. Ci pentru că într-o economie fragilă, întreprinderile mici sunt, de regulă, primele chemate să demonstreze cât de rezistente sunt și ultimele întrebate de ce au nevoie.
În același timp, băncile, industria jocurilor de noroc și producătorii de alcool continuă să prospere. O coincidență economică interesantă. Când societatea este neliniștită, unii îi finanțează neliniștea, alții o distrează, iar alții o ajută să o uite.
Companiile mari se pregătesc deja pentru ceea ce urmează. Digitalizează. Automatizează. Introduc soluții de inteligență artificială. Reduc personalul. Reproiectează procese. Nu neapărat pentru că nu mai sunt profitabile, ci pentru că vor să rămână profitabile și mâine. Nu vor să fie luate prin surprindere. Se adaptează. Sunt proactive. Fac ceea ce logica economică le cere să facă. Nimic nu le oprește. Nimic nu le încetinește. Drumul a devenit aproape obligatoriu. Iar indicatorul pe care scria „cale de întoarcere” a fost, probabil, digitalizat și el.
Este aceasta o evoluție? Din perspectiva tehnologiei și a cercetării, cu siguranță. Dar întrebarea rămâne: este și lumea în care vrem să trăim? Vrem o economie aproape complet automatizată? Vrem sisteme care să gândească în locul nostru? Vrem eficiență maximă, chiar dacă ea produce frustrare, izolare și nesiguranță? Vrem tehnologii tot mai sofisticate, dar și tot mai mari consumatoare de energie și resurse?
Putem construi o economie mai performantă. Dar nu credeți că va trebui să decidem dacă vrem să construim, în același timp, și o societate mai umană?
Despre politică și politicieni.
Peste toate acestea(societate, economie și mediu de afaceri – analizate anterior) se așază politica. O clasă politică tot mai slabă. Mai puțin pregătită. Mai preocupată de imagine. Mai talentată la manipularea emoțiilor decât la administrarea realității. Unii caută spectacolul. Alții, conflictul. Cei mai pragmatici caută interesul personal. Iar cei foarte ambițioși caută puterea pur și simplu. Dintr-un asemenea belșug de opțiuni, interesul public are toate șansele să rămână neales.
Avem politicieni dominați de orgolii. De frustrări. De lupte personale. Dar lipsiți de viziune, înțelepciune și dorința autentică de a construi pentru ceilalți. Unii ajung să confunde instituția cu propria persoană. Funcția cu proprietatea. Autoritatea cu valoarea personală. Nu se mai regăsesc în responsabilitatea funcției. Se regăsesc în vanitatea ei. În mașină. În cabinet. În anturaj. În telefonul la care ceilalți sunt obligați să răspundă.
Astăzi avem, indiferent de orientarea doctrinară, una dintre cele mai slabe clase politice de după 1990. Și totuși, ea reușește să convingă. Să divizeze. Să creeze tabere. Să vândă speranță. Să promită viitorul fără să poată administra prezentul.
Promisiunile sunt generoase. Competența, mai atent porționată. Mulți nu au ce oferi. Nu au proiecte. Nu au echipe. Nu au capacitatea intelectuală și profesională de a construi politici publice serioase. Au, în schimb, sloganuri, fotografii, filmări, postări și admirabila disponibilitate de a explica de ce vina aparține întotdeauna altcuiva.
Îi vedem de zeci de ani. În politică, în administrații, în conducerile unor instituții. Au livrat puțin, dar au rezistat mult. O performanță în sine, dacă nu ar fi plătită de noi.
Mai grav este că nu mai găsesc, astăzi, o formațiune politică față de care să pot avea așteptări reale. Fie că se află la putere, fie că se pregătește zgomotos să ajungă acolo.
Poate că, odată cu vârsta, devenim mai puțin toleranți cu impostura. Poate că am acumulat prea multe dezamăgiri. Poate că este doar perspectiva mea. Dar gustul devine tot mai amar. Iar speranța că undeva, cineva, va reuși să reașeze societatea pe un drum sănătos pare tot mai fragilă.
Și totuși, nu cred că avem dreptul să renunțăm. Avem suficiente motive să ne bucurăm de viață. Putem trăi în pace. Putem construi. Putem învăța. Putem folosi tehnologia fără să devenim dependenți de ea. Putem dezvolta afaceri fără să pierdem respectul față de oameni. Putem face politică fără să transformăm fiecare diferență de opinie într-un război.
Schimbarea nu va veni, probabil, de la cei care ocupă de prea mult timp scena și au început să creadă că le aparține. Va veni de la oamenii care încă muncesc, gândesc, creează și refuză să accepte mediocritatea drept normalitate. Poate că nu vine suficient de mult din spate. Dar vine ceva. Iar acel ceva trebuie încurajat, crescut, susținut. Pentru că o societate nu se repară printr-un miracol și nici printr-un slogan. Se reconstruiește prin educație, competență, responsabilitate și exemplu personal. Pas cu pas. Om cu om. Idee cu idee.
Încă nu este prea târziu. Dar ar fi bine să nu mai pierdem foarte mult timp. Ar fi bine să se renunțe la orgolii, ar fi bine să lase locul alcuiva! Poate mai bun, poate mai priceput, poate mai vizionar. Poate!
Ciprian FARAON, mba
ciprian.faraon@infobiz.eu
