Există în România o categorie de oameni pe care sistemul o vede greu, pentru că nu încap curat într-o singură rubrică. Nu sunt doar pacienți, ca să rămână internați într-un spital de acuți. Nu sunt doar cazuri sociale, ca să fie trimiși exclusiv către protecție socială. Nu sunt nici neapărat pacienți de paliație, aflați pe ultimul drum. Sunt oameni în vârstă, fragili, cu boli cronice, cu pensii mici, cu dependență funcțională, uneori fără familie, alteori cu familie depășită, oameni care nu mai pot trăi singuri, dar care au încă nevoie de tratament, supraveghere, hrană, igienă, sprijin psihologic, siguranță și demnitate.
(de Virgil Alexandru CHERA)
Sursa foto: Virgil Alexandru CHERA
Pentru acești oameni există, sau ar trebui să existe, serviciul medico-social.
Serviciul medico-social este veriga lipsă dintre patul de spital și patul de paliație. Patul de spital este scump, tehnic, orientat spre episodul acut: intervenție, diagnostic, tratament, externare. Patul de paliație, în schimb, este destinat unei alte etape, mult mai delicate, aceea în care medicina nu mai urmărește vindecarea, ci alinarea suferinței și însoțirea omului pe ultimul drum. Între aceste două realități se află însă marea masă a vârstnicilor bolnavi cronic, a oamenilor care nu trebuie nici abandonați, nici internați inutil în spitale, nici împinși prematur spre paliație.
Aici intervine serviciul medico-social.
El este considerabil mai ieftin decât patul de spital și, în același timp, mai potrivit pentru omul care nu mai are nevoie de medicina de urgență a spitalului, dar nici nu poate fi lăsat singur acasă, într-o garsonieră rece, într-un sat izolat sau într-o familie care nu mai are resurse să-l îngrijească. Standardul de cost pentru unitățile de asistență medico-socială este mult sub costurile curente ale unui pat de spital, iar logica este simplă: în loc să plătim scump discontinuitatea, reinternările, ambulanțele, blocarea paturilor de acuți și suferința administrată pe bucăți, putem finanța inteligent continuitatea îngrijirii.
Această discuție devine cu atât mai urgentă cu cât România este deja o țară îmbătrânită. Aproximativ o cincime din populație are peste 65 de ani, iar proiecțiile arată că ponderea vârstnicilor va continua să crească puternic în următoarele decenii, până spre aproximativ 31% în 2050. Nu vorbim, așadar, despre o problemă marginală, ci despre una dintre marile realități sociale ale României următoarelor decenii.
În plus, bătrânețea românească este, de multe ori, o bătrânețe cu venituri mici. În aprilie 2026, pensia medie raportată pe baza datelor CNPP era de aproximativ 2.783 lei, sumă care, pentru mulți vârstnici cu boli cronice, medicamente, regim alimentar special, nevoi de îngrijire și lipsă de sprijin familial, nu poate acoperi costul real al unei vieți trăite în siguranță.
De aceea, serviciul medico-social nu este un lux instituțional, ci o necesitate națională. Este răspunsul firesc într-o țară în care populația îmbătrânește, pensiile rămân modeste, familiile sunt tot mai dispersate, iar bolile cronice se acumulează odată cu vârsta.
Întrebarea este simplă și dureroasă: ce faci cu un om care suferă în același timp de diabet, hipertensiune, demență incipientă, boală cardiacă, imposibilitate de deplasare și lipsă de sprijin familial? Îl plimbi dintr-o instituție în alta? Îl internezi periodic în spital, îl externezi, îl readuci prin ambulanță, îl trimiți apoi către asistența socială, după care îl retrimiți spre medic? Sau îi oferi un loc integrat, stabil, uman, unde boala cronică și vulnerabilitatea socială sunt privite împreună, nu separat?
Adevărul este că omul nu suferă pe bucăți. Nu există un corp pentru medic, o biografie pentru asistentul social și o singurătate pentru familie. Există o singură persoană, cu toate durerile ei laolaltă. De aceea, îngrijirea personalizată nu este un moft, ci o necesitate. Un beneficiar medico-social are nevoie de plan individualizat: tratament corect administrat, monitorizare, alimentație adaptată, igienă, mobilizare, prevenirea escarelor, prevenirea căderilor, supraveghere, relație umană, continuitate. Are nevoie ca instituția să știe cine este, nu doar ce diagnostic are.
Un om poate fi, în același timp, bolnav cronic, dependent de ajutor, singur, sărac, fără loc real în familie sau în societate, dar încă viu, încă lucid pe alocuri, încă demn, încă în nevoie de prezență umană. Ce faci cu el? Îl pasezi între spitale, direcții sociale, aparținători, primării, comisii și hârtii? Sau construiești un serviciu care îl primește întreg, cu boala lui, cu sărăcia lui, cu trecutul lui, cu slăbiciunea lui și cu demnitatea lui?
Această idee nu este străină Europei. Organizația Mondială a Sănătății vorbește despre nevoia de îngrijire integrată, centrată pe persoană, pentru vârstnici, tocmai fiindcă sistemele construite strict pe boli izolate nu mai răspund realității: oamenii în vârstă au nevoi complexe, cronice, funcționale și sociale, care trebuie coordonate între domiciliu, medicină primară, spital și servicii de îngrijire pe termen lung.
În Marea Britanie există conceptul de „intermediate care”, adică îngrijire intermediară după episodul acut, pentru recuperare, sprijin și prevenirea reinternării. În Franța există EHPAD-uri, instituții medicalizate pentru persoane vârstnice dependente, iar în Olanda sistemul de îngrijire pe termen lung este construit în jurul ideii că persoanele cu nevoi permanente nu pot fi tratate prin soluții fragmentare. Europa a înțeles că între spital și domiciliu trebuie să existe forme de sprijin intermediar, medicalizat, social și uman.
România are deja forma instituțională a acestui răspuns: unitățile de asistență medico-socială. Prin HG nr. 412/2003, acestea sunt definite ca servicii pentru persoane cu nevoi medico-sociale care necesită supraveghere, asistare, îngrijire, tratament și servicii de inserție sau reinserție socială. Cu alte cuvinte, legea a înțeles de mult că există oameni care nu pot fi reduși nici la patologie, nici la sărăcie, nici la vârstă.
Problema este că România a recunoscut conceptul, dar nu l-a finanțat suficient. Aici se vede diferența dintre statul care scrie strategii și statul care își asumă oamenii vulnerabili. Strategiile publice vorbesc despre îmbătrânire activă, îngrijire de lungă durată, servicii integrate și protecția vârstnicilor. Dar aceste principii trebuie coborâte în bugete, în personal, în paturi finanțate, în norme realiste, în clădiri întreținute, în medicamente, în hrană, în infirmiere, în asistente și în servicii continue.
O țară nu devine puternică doar prin spitale mari și aparatură performantă, ci și prin capacitatea ei de a nu-și abandona vârstnicii între instituții. O țară care își îngrijește bătrânii este o țară puternică, pentru că își respectă propria memorie, propria muncă acumulată, propria continuitate morală.
În acest sens, județul Sibiu oferă un exemplu de responsabilitate administrativă. Prin finanțarea instituțiilor medico-sociale, chiar și acolo unde finanțarea centrală rămâne insuficientă sau neadaptată nevoilor reale, administrația județeană arată că protecția categoriilor vulnerabile nu este doar obligație legală, ci și act de civilizație publică. Acolo unde Ministerul Sănătății finanțează limitat componenta medicală, iar Ministerul Muncii nu susține proporțional componenta socială a acestor instituții, autoritatea județeană ajunge să țină în viață un sistem pe care statul central ar trebui să îl consolideze.
Serviciul medico-social trebuie promovat național nu ca o anexă a spitalului și nici ca o rudă săracă a asistenței sociale, ci ca o instituție de echilibru. El reduce presiunea pe spitale, previne internările repetate, oferă continuitate pentru bolnavul cronic, sprijină familia și dă o soluție reală cazurilor complexe. În loc să plătim scump dezorganizarea, putem finanța inteligent continuitatea.
În fond, întrebarea nu este doar cât costă un pat. Întrebarea este ce fel de societate vrem să fim. Una care mută omul vulnerabil dintr-un birou în altul, dintr-un spital în altul, dintr-o hârtie în alta? Sau una care înțelege că bătrânețea, boala cronică, pensia mică și singurătatea nu sunt defecte administrative, ci realități umane care cer un răspuns complet?
România are nevoie de o rețea națională puternică de servicii medico-sociale. Nu cândva, nu după ce sistemul se blochează, nu după ce spitalele se umple de cazuri care nu mai sunt acute, dar nici nu pot fi trimise acasă. Are nevoie acum. Pentru că între spital și paliație există viață. Iar această viață trebuie îngrijită.
