Niciodată nu e prea târziu să-ți urmezi vocația: povestea Cristinei Ciungu, viitor profesor

Cristina Ciungu are 34 de ani și a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu. Încă din timpul facultății, toate experiențele sale profesionale au fost în domeniul vânzărilor. Multă vreme a crezut că nu este făcută pentru învățământ, oricât de mult i-a surâs ideea de a lucra cu elevi. Între timp, a devenit mamă a doi copii, iar aceștia au fost cei care au determinat-o să își reorienteze parcursul profesional, urmând acum specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar (PIPP) din cadrul Universității „Lucian Blaga” – Facultatea de Științe Sociale din Sibiu.

sursa foto: sustenomobil.ro

Reporter: Cu ce gânduri și așteptări te-ai înscris în proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”? 

Cristina Ciungu: Am intrat în proiect fără așteptări foarte clare. Am pornit cu ideea că orice informație adusă în plus este valoroasă și că mă voi bucura de tot ceea ce primesc pe parcurs. În plus, odată cu începerea școlii de către copiii mei, am înțeles că, în primul rând, am nevoie să știu cum să îi sprijin cât mai bine. Ulterior, mi-am dat seama că propriii mei copii sunt norocoși să mă aibă alături, însă în jur există mulți alți copii defavorizați sau mai puțin norocoși. Acest lucru m-a determinat să mă înscriu în proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”. Consider că sunt datoare universului să ajut așa cum pot și cred că pot face acest lucru prin creșterea, educarea și formarea altor copii. M-am înscris în proiect deoarece îmi doresc ca, în viitoarea mea profesie, să fac tot ce pot mai bine și sunt convinsă că am multe de învățat pentru a deveni un profesor bun. M-am înscris în proiect cu gândul că orice informație în plus este binevenită. Nu aveam așteptări foarte clare la început, pentru că abia acum învăț cu adevărat ce presupune acest drum. Totuși, am simțit că indiferent de formă, proiectul îmi va aduce un beneficiu real. Cel mai mult simțeam că îmi lipsește practica. În orice domeniu, orice surplus de informație ajută, iar în educație, cu atât mai mult. Pentru mine, tot ce învăț aici contează și mă ajută să mă pregătesc mai bine pentru momentul în care voi fi la catedră.

 

Reporter: Influențează noile schimbări tehnologice procesul de învățare (smart device, social media, inteligența artificială etc)? 

Cristina Ciungu: Da, influențează foarte mult procesul de învățare. Vorbesc atât din perspectiva viitorului profesor, cât și din cea de mamă. Copiii de astăzi parcă s-au născut cu telefonul în mână și se folosesc foarte ușor de tehnologie. Cred că noi, viitorii profesori, putem să îi ajutăm să folosească aceste instrumente corect, în avantajul lor.

 

Reporter: Cum influențează toate acestea un profesor cu vechime în sistemul de învățământ vs. un profesor debutant?

Cristina Ciungu: Un profesor cu vechime poate fi uneori, mai reticent, fiind mai apropiat de stilul tradițional de predare. În schimb, un profesor debutant este mai deschis spre noile metode și spre integrarea tehnologiei în procesul educațional. Internetul aduce beneficii tuturor astăzi, dar este foarte important să-i învățăm pe copii să treacă informația prin propriul filtru. De exemplu, dacă își încarcă temele în ChatGPT sau în alte aplicații, asta nu înseamnă că au și înțeles ori că știu să facă singuri acel lucru. În acest context, evaluarea trebuie să fie una constructivă, continuă, făcută constant la clasă. Doar atunci îți poți da seama cât și-a însușit cu adevărat copilul. Temele făcute acasă nu mai sunt întotdeauna relevante pentru evaluare.

 

Reporter: Care sunt principalele provocări din sistemul de învățământ de stat observate de tine?

Cristina Ciungu: Prima problemă, din punctul meu de vedere, este implicarea excesivă a părinților în aspecte care țin de competența profesorului. Părinții au foarte multe drepturi, dar uneori uită de obligații. Se cere prea mult părerea lor chiar și în zone în care nu au întotdeauna pregătirea necesară, iar această relație poate ajunge să pună profesorul într-o poziție defavorabilă.

A doua problemă este incluziunea, care este dorită la nivel declarativ, dar nu este susținută suficient prin resurse și suport real. Statul își dorește incluziune, însă copiii tipici și cei atipici sunt aduși împreună într-un sistem care, de multe ori, nu este suficient pregătit pentru asta. Nici cadrele didactice nu au mereu resursele necesare și cred că este nevoie să se facă mult mai mult în această privință. Copiii cu dificultăți de învățare sau cu cerințe educaționale speciale au nevoie de sprijin real, iar ceea ce învățăm teoretic este, de multe ori, foarte greu de aplicat în sala de clasă. Am avut și eu în grupa de grădiniță un astfel de copil și nu știu dacă am reușit să ating nici măcar minimum din ceea ce mi-aș fi dorit pentru el. Tot practica rămâne esențială. Este foarte complicat să aplici tot ce înveți atunci când ești în clasă și te confrunți cu realitatea de zi cu zi. Lucrarea mea de licență este pe această temă, învățarea prin cooperare la copiii cu CES și tocmai de aceea simt cât de mare este diferența dintre teorie și practică.

A treia problemă are legătură cu limitele sistemului în general, care nu reușește întotdeauna să susțină eficient profesorii și elevii. E prea multă birocrație, care îi determină pe profesori să-și schimbe focusul, nu să se concentreze pe ce contează: actul didactic. O altă problemă este încărcarea curriculumului, care limitează foarte mult profesorii. În special în învățământul primar și mai sus, există foarte multă informație, iar copiii nu mai sunt dispuși să o digere pur și simplu fără să o înțeleagă cu adevărat. Cred că trebuie să învățăm să le oferim informația într-un mod plăcut, accesibil și ușor de asimilat. În plus, se observă că tot mai mulți copii nu mai sunt atrași de citit. Este o problemă reală. Cititul ar trebui să fie o plăcere, nu o obligație. Cred, de asemenea, că una dintre marile probleme este faptul că am rămas plafonați și ne așteptăm ca noile generații de elevi să reacționeze la fel ca generațiile vechi. Dar lumea se schimbă și ar trebui să ne schimbăm odată cu ea. Educația, însă, a rămas în multe privințe blocată în modelele trecutului.

 

Reporter: Este meseria de profesor atractivă pentru tineri?

Cristina Ciungu: Cred că pentru unii tineri meseria de profesor poate fi atractivă, mai ales pentru cei care au vocație, de exemplu cei care vin din licee pedagogice sau cei care simt cu adevărat că asta își doresc să facă. Există însă și situații în care profesia este privită superficial, din afară, prin idei precum: „stai doar câteva ore la clasă”, „ai vacanțe multe”, „ai un salariu bunicel”. Dar realitatea este mult mai complexă. Eu însămi nu am ales acest drum prea devreme. Credeam că nu voi fi un profesor bun. Nici nu am făcut modulul psihopedagogic în timpul primei facultăți. Trecusem deja de 30 de ani și mult timp nu am crezut că aș putea fi un profesor bun. Totuși, experiența de mamă și dorința de a-mi ajuta copiii, dar și pe alții, m-au făcut să înțeleg cât de mare este nevoia de profesori buni. Ceea ce îi poate ține pe tineri departe de această profesie este, în primul rând, responsabilitatea uriașă. Să predai înseamnă să fii exemplu pentru copii și tineri, iar asta cere multă maturitate. Nu este doar un simplu job. Profesorul ar trebui să fie un model demn de urmat pentru elevii săi.

 

Reporter: Cum îți propui să duci învățarea în viitoarea ta sală de clasă, din rol de cadru didactic? Ce consideri că e important să învețe elevii?

Cristina Ciungu: Cred că dincolo de cunoștințele și informațiile cu care pleacă acasă este foarte important ca elevii să învețe să fie oameni. În ultima perioadă, am impresia că s-a pierdut puțin această dimensiune a educației bazate pe valori. Tocmai valorile pot susține cu adevărat cunoașterea. Mi-aș dori să devin un profesor care nu doar transmite informații, ci contribuie la creșterea și dezvoltarea unor suflete. Peste ani, mi-aș dori ca elevii mei să aibă încredere în propriile puteri, să fie puternici psihic, să aibă valori solide și o conștiință bine structurată, astfel încât să devină adulți capabili să facă față vieții.

 

Reporter: Ce iei cu tine din proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere” derulat de Asociația Școala Încrederii și vei duce la clasă, către elevi?

Cristina Ciungu: Mi-a rămas foarte bine întipărit un proverb menționat de Diana Brătucu: „Chiar dacă nu poți face totul, nu înseamnă că nu trebuie să faci nimic.” Cred foarte mult în acest gând. Fiecare dintre noi poate face ceva bun și poate duce mai departe acel bine. Cu puținul fiecăruia, putem contribui la dezvoltarea comunității.

 

 

Materialul face parte din campania media a proiectului „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”, derulată de Asociația Școala Încrederii, prin care creează context de conștientizare asupra importanței formării inițiale și continue a viitorilor profesori. Campania surprinde declarații despre educația de acum și din trecut, colectate de la elevi și cadre didactice, care vin cu o perspectivă generațională din culisele vieții sistemului de educație românesc de stat.

 

Despre Asociația Școala Încrederii

Asociația Școala Încrederii este o organizație neguvernamentală dedicată formării comunităților școlare, cu misiunea de a transforma experiențele de învățare prin îmbunătățirea relației dintre elevi, profesori și părinți. Din 2020, Programul Școala Încrederii a sprijinit 382 de grădinițe și școli de stat să își transforme cultura educațională, să își optimizeze sistemele și să construiască relații de încredere în comunitatea lor. Aproape 200.000 de elevi și 23.000 de adulți, dintre care 14.000 de profesori, au beneficiat deja de această schimbare. În iunie 2025, peste 70 de școli din primele două generații au finalizat programul. 50 dintre ele au fost certificate ca „Școli ale Încrederii” și continuă autonom transformarea începută împreună cu Asociația.

„Școala Tinerilor Profesori de Încredere” nu este doar o campanie – este un semnal că viitorul educației începe acum, cu profesori care aleg să fie parte activă a schimbării. Proiectul este finanțat de Uniunea Europeană din Fondul Social European + prin Programul Educație și Ocupare, cu buget alocat de 4.701.518,60 lei, având cod de identificare proiect 311739.