O poveste despre familie, emoție și șansa unui nou început a fost făcută publică de DGASPC Sibiu. La aproape patru ani după ce părinții săi au adoptat doi copii, un tânăr povestește cum decizia care părea o provocare s-a transformat într-una dintre cele mai frumoase experiențe din viața familiei sale.
Foto: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu / AI
„Să adoptăm doi frați a fost, cred, cea mai bună idee a părinților mei!”, așa începe postarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu.
„Îmi amintesc de parcă a fost ieri: era o după-amiază în care mâncam împreună când mama ne-a întrebat ce părere am avea să adoptăm.
Eu și sora mea, care ne „săturaserăm” unul de celălalt 
, am fost foarte încântați de ideea de a mai primi doi membri în familie. Toate activitățile ar fi fost mai distractive în șase, iar cu atâtea persoane într-o casă sigur n-ai fi avut timp să te plictisești.
, am fost foarte încântați de ideea de a mai primi doi membri în familie. Toate activitățile ar fi fost mai distractive în șase, iar cu atâtea persoane într-o casă sigur n-ai fi avut timp să te plictisești.Așa că ne-am înscris pentru adopție.
Trecuse ceva vreme și uitasem de toată treaba cu adopția, fiindcă nu mai primisem nicio veste.
Într-o zi, mama ne-a spus că o să ne întâlnim pentru prima dată frații.
Pe moment, au apărut mai multe gânduri:
– Dacă nu ne potrivim?
– Dacă nu o să le plăcem noi frățiorilor?
Dar, spre surprinderea noastră, ei s-au bucurat foarte tare de compania noastră. Atât de repede a trecut perioada de vizite, încât ne-am „trezit” cu ei la noi acasă.
Eu mă gândeam că, fiind un loc nou pentru ei, o să fie mai retrași și o să plângă.
În schimb, ei erau atât de curioși de toate împrejurimile noi pe care le vedeau, încât nu se opreau din a pune întrebări.
Și, desigur, când nu mai erau întrebări, începea joaca. Eram constant surprins de cât de neîngrijorați erau copiii și de faptul că vedeau mereu partea plină a paharului. Se simțea că și ei știau că o să le meargă bine și că ne vom înțelege de minune.
Deja au trecut aproape patru ani.
N. este deja în clasa pregătitoare, la secția germană, în timp ce E. este în grupa mare, la secția maghiară. Eu și sora mea suntem la Sibiu și, în weekenduri, abia așteptăm să ne vedem.
În fiecare weekend facem ceva afară: ba jucăm fotbal, ba alergăm. Cea mai frumoasă parte este că pot să-mi învăț frații lucruri pe care eu abia așteptam să le învăț când eram mic.
Pe N. l-am învățat să meargă pe bicicletă și să joace fotbal, iar cu E. mă joc mereu jocuri noi. Și ei abia așteaptă să ne arate ce au învățat de-a lungul săptămânii.
Între timp, părinții se bucură de puțină odihnă și de faptul că suntem toți acasă. O dată sau de două ori pe an mergem la mare. Ne place atât de mult, încât a devenit o tradiție.
De-a lungul anilor, prietenii și colegii au aflat că am adoptat și mereu venea întrebarea: „Și cum sunt frații? E greu?” Mi se pare o întrebare fără rost.
Normal că sunt zile în care sunt mai obositori sau neascultători, dar nu așa sunt toți copiii? Nu așa sunt toți frații? Mi se pare că întrebarea aceasta îi face pe frații mei să pară diferiți.
Chiar dacă par de altă etnie, ceea ce pentru noi și pentru nimeni nu ar trebui să facă vreo diferență, sunt niște frați pe care mereu mi i-am dorit.
Sunt niște oameni cărora putem să le oferim o viață la fel de frumoasă ca a noastră. O fetiță frumoasă și un băiat conștiincios, care au șansa să dovedească cât de talentați și cât de speciali sunt.
În concluzie, nu pot descrie această adopție altfel decât ca fiind una reușită și plină de bucurii.
Eu continui să spun poveștile mele cu frații mei, să promovez adopția și să respect oamenii care acceptă această „provocare”, care, de fapt, nu este o provocare, ci o oportunitate unui copil să aibe o familie, așa cum fiecare copil ar trebui să aibă”.
