Ne putem petrece timpul liber în nenumărate moduri… De la o vreme însă, am ajuns să-i dau dreptate poetului roman Horațiu, care în anul 23 î.Hr, în poemul „Ode” a folosit expresia ”Carpe diem” (expresia completă „Carpe diem, quam minimum credula postero”, ceea ce în traducere înseamnă „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în cea viitoare”).
În expresia amintită, folosind verbul latin carpere (a culege/a recolta) Horațiu ne îndemna la o trăire responsabilă a momentului, prin culegerea beneficiilor prezentului cotidian. Câtă înțelepciune cuprinde această expresie, atât de actuală și în zilele noastre!
(de Ion Talpoș)
Aflat zilele trecute în Heidelberg (Germania), am luat la pas una din străzile centrale ale orașului, privind cu atenție clădirile întâlnite, unele având o vechime impresionantă. Mi-a atras atenția clădirea muzeului Kurpfalzisches (Palatul Morass), o construcție în stil baroc situată pe strada principală (Hauptstraße 97) din Heidelberg, ridicată în 1712 pentru Johann Philipp Morass, jurist și profesor universitar de renume. Clădirea se remarcă prin portalul său impunător, curtea interioară pitorească și sălile de recepție care au păstrat decorațiunile baroce originale. Din 1906, palatul a devenit sediul oficial al muzeului orașului.
sursa foto: Ion Talpoș
Trecându-i pragul, am fost plăcut impresionat să constat că această clădire impozantă nu este doar o galerie de artă, ci o cronică vizuală a regiunii, oglindită în exponatele organizate tematic în secțiunile muzeului: „Arheologie”, „Istoria orașului”, „Arte aplicate” și „Pinacotecă”. Curtea interioară a clădirii este un spațiu liniștit, care face legătura între clădirea istorică și extensiile moderne ale muzeului.
Mi-a trebuit aproape o jumătate de zi pentru a vizita toate aceste secțiuni care de care mai interesante, prin detaliile istorice oferite. Se știe că orașul Heidelberg a fost centrul Romantismului german, iar muzeul dedică în zilele noastre spații largi acestui fenomen.
Cum spuneam, muzeul este organizat tematic, oferind prin exponatele sale, o călătorie prin timp. La subsolul clădirii, în secțiunea Arheologie sunt expuse artefacte din epoca pietrei, până în perioada romană (Heidelberg a fost un castru roman important).
În secțiunea Istoria orașului pot fi văzute machete ale orașului înainte de distrugerile din secolul al XVII-lea și obiecte ce aparțin breslelor.
În secțiunea Arte aplicate vom găsi o colecție superbă de porțelan de Frankenthal, argintărie și mobilier nobiliar.
Secțiunea Pinacoteca a Muzeului (care mi-a atras atenția în mod deosebit!) este, în esență, „albumul de familie” al regiunii, combinat cu o odă vizuală adusă peisajului german. Găzduiește o colecție impresionantă de lucrări de pictură europeană, cu accent pe peisajele romantice și portretele principilor electori. Aceasta reușește să capteze transformarea Heidelbergului dintr-un centru de putere politică, într-un simbol al poeziei și melancoliei.
În contextul reprezentării portretelor oficiale ale prinților electori în colecția de tablouri a muzeului, trebuie să amintim câteva cuvinte despre Casa de Wittelsbach, una dintre cele mai vechi și influente dinastii germane care a guvernat Bavaria (duci, electori și regi, din 1180 până în 1918.) De asemenea, membri acestei dinastii au deținut tronuri în Palatinat, Brandenburg, Olanda și Suedia, jucând un rol major în istoria Europei Centrale.
Reprezentarea principilor electori în portretele oficiale din Pinacoteca de la Heidelberg (membrii Casei de Wittelsbach) expuse la muzeu este realizată în stilurile baroc și rococo, punând accent pe detalii precum blănurile scumpe, armurile strălucitoare și simbolurile puterii (sceptrul, coroana). Într-o epocă în care imaginea era singura modalitate de a proiecta autoritatea către mase și către celelalte curți europene, nimic nu era lăsat la voia întâmplării. În portretele realizate, principii electori nu apăreau niciodată ca simpli nobili. Ei purtau simbolurile funcției lor specifice în cadrul Sfântului Imperiu Roman: mantia de hermină (o blană albă cu puncte negre, rezervată exclusiv celei mai înalte nobilimi), boneta de elector (o piesă vestimentară specifică pentru acoperirea capului, din catifea roșie tivită cu hermină, care semnala dreptul lor legal de a alege Împăratul) și spada de ceremonie (care simboliza nu doar puterea militară, ci și rolul de judecător suprem în teritoriile lor).
O privire atentă a tablourilor expuse, realizate în secolele XVII și XVIII, pune în evidență evoluția atitudinii din postura și privirea principilor electori. Aceștia sunt reprezentați adesea în semi-profil, cu o mână pe șold și cealaltă pe un baston de comandă sau pe o masă unde se află insignele puterii. Privirea lor este de sus în jos, distantă și plină de demnitate. Deși mulți dintre acești principi duceau vieți marcate de excese sau boală, în tablouri apar mereu viguroși, cu trăsături nobile. Artistul avea datoria să picteze „funcția”, nu neapărat omul în starea sa brută.
Modul în care erau îmbrăcați spunea o poveste despre prioritățile epocii: chiar și când nu mai era folosită pe câmpul de luptă, armura de oțel lustruit (adesea încrustată cu aur) era purtată în portrete pentru a sublinia rolul de apărător al credinței și al statului. Spre secolul al XVIII-lea, sub influența curții de la Versailles, armurile lasă locul costumelor de mătase brodată, perucilor pudrate și dantelei fine. Acesta era un semnal de rafinament cultural și apartenență la elita intelectuală a Europei.
Aceste tablouri ne ajută să înțelegem cine a construit impozantul castel din Heidelberg și cine a modelat cultura regiunii înainte ca orașul să devină o destinație turistică.
În secolul al XIX-lea, artiștii nu mai căutau perfecțiunea clasică, ci emoția și comuniunea cu natura, peisajele romantice fiind considerate „Mitul Heidelbergului”. Printre artiști, îi întâlnim pe Carl Rottmann, un maestru al peisajelor panoramice, pe Karl Philipp Fohr, ale cărui lucrări sunt adesea încărcate de o atmosferă onirică, prezentând natura ca pe un templu și pe Bernhard Fries, cunoscut pentru modul în care a integrat ruinele castelului din Heidelberg, în peisaje vaste. Ca tematică, în lucrările expuse sunt prezente, ca vedete incontestabile, ruinele castelului, râul Neckar în zori sau la apus și pădurile dese ale Odenwald-ului. Aceste picturi au creat imaginea idilică a orașului, pe care o căutăm și astăzi.
Pe lângă portrete și peisaje, galeria oferă o privire de ansamblu asupra picturii europene din secolele XV–XX, remarcându-se lucrările din pictura Olandeză și Flamandă. Influența acestor școli este vizibilă în colecția de naturi moarte și scene de gen (viața de zi cu zi).
Muzeul deține și lucrări de expresionism german (secolul XX, cum ar fi cele ale lui Karl Schmidt-Rottluff), oferind un contrast modern față de secțiunile baroce și romantice.
Dacă parcurgi Pinacoteca după ce ai vizitat ruinele Castelului din Heidelberg, experiența devine completă. Tablourile îți arată cum arăta castelul în gloria sa (prin portretele principilor) și cum a fost el „transfigurat” în legendă de către pictorii romantici care au găsit frumusețe în distrugere.
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
