Tudor Chirilă, impresionat de copiii din Sibiu: „Poate deviem un destin”

Au venit cu învățătorii lor. Sunt copii români, dar și de etnie romă. Când au intrat în curte i-au întâmpinat 30 de chitariști voluntari din comunitatea Pune mâna pe chitară. Le-au cântat Phoenix. Apoi i-au dus în curte și literalmente s-au năpustit pe instrumente. S-au plimbat de la chitare la tobe la o clapă pe care am coborât-o din mansardă. E posibil ca pentru unii să fi fost prima dată când au pus mâna pe un instrument.

A venit unul la mine și a zis că îi plac manelele. – Foarte bine, i-am zis, dar muzica e mult, mult mai mare. Dacă pleci din țară și colinzi lumea o să vezi că în alte țări se cântă și altceva. Nu părea să se fi gândit la asta. Posibil ca universul lui să fi început să se deschidă în curtea asta plină de chitariști. Câțiva dintre ei erau evident talentați. Și receptivi, voiau să cânte, să învețe. Sigur, în nebunia aia e greu să faci o primă lecție. Voluntarii aveau răbdare pentru că bucuria de a cânta, cu ce se mănâncă chestia asta, poți s-o plantezi chiar și în câteva ore.

Erau și priviri triste printre copiii ăștia. Am vorbit cu profesorii lor. Abandonul e mare, mai ales după clasa a cincea. Aproape 80 la sută. Un puștan stă la tobe. – Uite, pedala de tobă mare bate 1,2,3,4 pe fiecare număr bați cu piciorul în pedală, îi explică un puști voluntar. – Așa? – Da, da, așa. Acum pe timpul 2 bate în toba asta mică. Ia, bate și pe 4. – Așa? – Da, da. Nu se mai dădea dus de acolo. – Și acum? – Repeți asta și dacă ții trei minute așa, ai un cântec.

– Scriu asta acum la mijloc ca să fiu sigur că citiți. N-am fi reușit asta fără cei de la Carrefour România. Ne-au dat niște bani să-i putem hrăni cum se cuvine pe copii, să le facem niște pachete cu tricouri, o boxă wireless câteva dulciuri. Și pentru logistică. Boxa a făcut furori. După ce au mâncat s-au repezit din nou la instrumente. Apoi chitariștii le-au cântat din nou. Phoenix, Cargo, Vama Veche, tot așa.

– Mă plimbam printre copiii ăștia și mă hlizeam ca prostu’. Am făcut poze. Habar n-aveau cine sunt, că am o trupă. N-a contat. Io eram domnu’ și ei știau că eu cânt. Le-am semnat toate tricourile și niște chitare de carton pe care le-au personalizat cu desenele lor. I-am întrebat dacă ar vrea să învețe să cânte, să se gândească la asta. Au urlat că da, câțiva din ei. Le-am zis să vorbească cu părinții, dacă îi lasă să se înscrie la învățătorii lor și încercăm să facem o școală de vară pentru copiii din comună. Din iulie până în septembrie să aducem profesori să predea de două ori pe săptămână. Tobe și chitară. Cine știe, poate că deviem un destin. Sau poate că n-o să reușim nimic. Poate că nu vor fi destui. Poate că vor abandona. Dar dacă măcar unul dintre ei învață să cânte, e ceva. Povestea lui poate se va spune altora. Cine știe? Merită încercarea.

Mă gândeam ce facilitator poate fi muzica. Și ce intermediar între materii. Poți să legi de muzică geografia, matematica, chiar fizica, istoria cu poveștile ei muzicale fantastice. Poți preda toate materiile astea folosind sau apelând la muzică. Și atât de puțin pariem pe ea. Pe ceea ce poate aduce în viața unui viitor adult. Nu știu cum să închei. E așa sărac textul ăsta în comparație cu ce au trăit acei copiii câteva ore… adică nu reflectă nici pe departe cum s-au simțit și ce am trăit noi privindu-i.

A doua zi m-am întâlnit cu doi dintre ei pe stradă în sat. Purtau tricourile de la Pune mâna pe chitară. Mi-au zis că vor să vină la școala de muzică. – Când începem?

Le-am zis să-și întrebe părinții. Apoi să se înscrie la învățătoarele lor. – Bă, da vă țineți, da? Vedeți că nu iese din prima, e greu la început. – Da, da, ne ținem.

Mi-ar plăcea să ne vedem în septembrie cu modulul ăsta încheiat. Poate ne iese. Dacă vreți să ne ajutați să demarăm chestia asta puteți scrie la

Și să nu uit, mai mulțumesc o dată Carrefour. Și GRF+ că le-au prezentat ideea asta așa din scurt, dar dusă la capăt cu mult succes. S-a măsurat ușor, în urlete de bucurie și zâmbete.

Las aici câteva poze. Dar nu exprimă nici pe departe realitatea acelei zile de iunie. Una cu noroc și visuri pentru câțiva copii din patru sate din Transilvania.

PS. Să știți că nu e un eveniment greu de replicat. Trebuie un pic de heirup o curte și multă tenacitate. Dar iese. Aviz amatorilor.

Am să adaug #paidpartnership fiind vorba de un brand care a donat pentru acest eveniment. Menționez că nu am făcut vreun profit toți banii au fost gestionați de asociația Pune mâna pe chitară

Dacă vreți să ne ajutați să demarăm școala de vară puteți scrie către punemanapechitara@gmail.com”.