Au venit pe lume pe 4 iunie, cu greutăți de doar 750, 1.010 și 1.030 de grame. Acum, Andreas, Ianis și Gabriel sunt pregătiți să plece acasă, iar mama lor povestește despre cea mai grea și, în același timp, cea mai frumoasă perioadă din viața familiei.
Foto: Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu
Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu oferă o poveste emoționantă despre curaj, iubire și începutul unei noi vieți pentru trei bebeluși.
1. Cum ați aflat că veți avea tripleți și cum a fost momentul în care ați primit vestea?
Mă numesc Fofelzan Andreea, am 26 de ani și sunt din Sibiu. Ne-am dorit foarte mult să avem un copil și am ajuns la București pentru niște investigații la domnul doctor Andreas Vythoulkas. În februarie urma să avem următorul control, iar în decembrie au început grețurile. Am făcut testul de sarcină abia în ianuarie, când am și aflat că sunt însărcinată. Vestea am primit-o cu brațele deschise și cu multe lacrimi. Nu ne-am așteptat să avem parte de trei miracole în viața noastră și nici nu știam la ce să ne așteptăm mai departe, cum va decurge totul.
2. Cum a fost ziua în care s-au născut cei trei bebeluși?
Am venit la spital cu o săptămână înainte de naștere pentru a fi monitorizată, pentru că unul dintre copilași nu mai era alimentat constant. Domnul doctor Voiașciuc Valentin mi-a monitorizat sarcina și a observat că lucrurile se înrăutățesc, urmând să intru în cezariană de urgență. Doctorii au reacționat imediat, iar sala de nașteri a fost plină de doctori, asistenți și studenți. Operația a decurs foarte bine, iar după câteva ore am primit vestea că cei trei copilași au reușit să supraviețuiască, cântărind 750 g, 1.010 g și 1.030 g.
3. Vă mai amintiți primul moment în care i-ați văzut? Ce ați simțit?
Primul moment în care i-am văzut pe toți trei mai clar a fost la două zile după operație. Am urcat sus, însoțită de o doamnă infirmieră, iar doamna doctor mi i-a arătat. Am fost copleșită de emoții pentru că erau atât de mici și de fragili. Erau conectați la aparate și aveau multe cabluri prinse de ei.
4. Au fost emoții sau temeri în perioada sarcinii, știind că este vorba despre o sarcină cu tripleți?
Pentru început, nu am știut exact cum o să decurgă perioada sarcinii. Am crezut că este ca orice altă sarcină, doar că era vorba de trei copilași. Au fost multe suișuri și coborâșuri, iar din luna februarie am fost nevoită să stau doar la pat pentru a duce sarcina cât mai mult. Au fost niște luni grele, în care soțul a fost sprijinul meu cel mai mare, iar într-un final am reușit.
5. Cum a decurs nașterea și cât de important a fost sprijinul medicilor?
Nașterea a decurs ușor și repede. Domnul doctor anestezist Bogdan Vintilă a stat în permanență la capul meu, împreună cu o doamnă asistentă, pentru a se asigura că sunt bine. Am fost speriată, dar datorită sprijinului lor am reușit. La finalul operației, domnul doctor Voiașciuc mi-a comunicat care este demersul și a venit și în următoarele zile să vadă cum mă simt. Chiar și după naștere, când am avut nevoie de ajutor, a fost prezent și, cu această ocazie, vreau să îi mulțumesc pentru implicare.
6. Cum au fost zilele petrecute aici, la Neonatologie?
Prima săptămână a fost grea pentru mine. Doamnele asistente au fost mereu acolo să îmi spună o vorbă bună și să mă ajute. Poate pentru ele sunt lucruri normale, pe care le fac zi de zi, dar pentru mine, ca mamă, au fost o alinare și un real sprijin ca să continui să lupt pentru ei.
7. Care a fost cel mai greu moment pentru dumneavoastră în această perioadă?
Cel mai greu lucru a fost să învăț să mă mulg. Am avut nevoie de foarte mult timp, iar toată lumea a fost lângă mine să îmi ofere ajutor în acest sens.
8. Care a fost momentul care v-a dat cea mai multă speranță?
Momentul în care i-am ținut pentru prima dată în brațe și am simțit că sunt bine. Toți trei aveau căciulițe tricotate, erau plini de cabluri și erau atât de micuți, încât îți era frică și să îi miști. Cel mai mic dintre ei m-a ținut de deget. Toată mânuța lui era cât unghia de la degetul mare. A fost o alinare că totul va fi bine.
9. Cum ați perceput sprijinul medicilor și al asistentelor de aici?
Sprijin am avut la tot pasul, încă de când m-am internat. Domnul doctor Voiașciuc a fost mereu prezent. Doctorii de la Neonatologie, chiar dacă poate nu vorbeau zi de zi cu mine, știau cu ce mă confrunt și veneau să vorbim. Asistentele ne-au văzut zi de zi evoluția și, când aveam o zi mai proastă sau o problemă, erau acolo. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar nouă ni i-a scos în cale pe cei mai buni.
10. Cum a fost să vă vedeți copiii evoluând de la o zi la alta?
M-am bucurat de fiecare reușită și de fiecare pas înainte. Zi de zi întrebam de greutatea lor și îmi dădeam seama că au un parcurs foarte bun, iar acest lucru se datorează întregii echipe de Neonatologie. Au învățat să respire singuri, să mănânce la biberon și să își coordoneze mișcările. Poate pentru alți părinți ceea ce enumăr nu este mare lucru, dar pentru ei a fost un efort mare.
11. Există un moment sau o amintire din această perioadă pe care nu o veți uita niciodată?
Ziua nașterii, 4 iunie 2026, pot spune că m-a marcat cel mai tare. Când le-am auzit pentru prima dată strigătele, erau trei tonalități diferite. Când m-am văzut întinsă pe pat, m-am rugat ca ei să fie bine, iar Dumnezeu m-a ascultat.
12. Cum sunt cei trei? Au deja personalități diferite?
Cei trei sunt niște minuni. Sunt trei băieți identici ca aspect, dar da, personalitățile și zâmbetele diferă. Unul dintre băieței este mai sensibil, altul mai hotărât, iar unul este mai dragăstos.
13. Cum îi deosebiți și cum îi strigați între voi?
Îi deosebesc după gropițele din obraji și bărbie. Toți trei sunt iubirile mele, așa îi și strig.
14. Cum vă imaginați viața cu trei copii acasă?
Cred că va fi greu și frumos în același timp. Casa va fi plină de jucării și hăinuțe mici la tot pasul. Zâmbete care îți umplu inima de bucurie, iar fiecare reușită va fi văzută ca o zi de sărbătoare.
15. Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua de mâine, când veți pleca acasă împreună?
Ziua de mâine va fi emoționantă, mai ales după ce, timp de trei luni, spitalul a fost casa noastră. Pentru mine este o reușită, deoarece copiii se pot numi băieți mari și sunt pregătiți de următoarea etapă: drumul spre casă.
16. Care este primul lucru pe care vreți să îl faceți când ajungeți acasă?
Când ajung acasă, vreau doar să mă bucur de ceea ce înseamnă noi. Familia noastră se întregește departe de măști, dezinfectante și halate.
17. Cum credeți că va arăta prima noapte acasă cu cei trei?
Cei trei muschetari, Andreas, Ianis și Gabriel, sunt niște băieți cuminți și nu îmi fac griji în privința aceasta. În spital am învățat cum să lucrez cu ei și cred că va fi totul bine.
18. Ce înseamnă pentru familie această revenire acasă?
Revenirea acasă înseamnă o reușită. Am reușit împreună să trecem peste toate obstacolele și ne putem numi învingători.
19. Dacă ar fi să descrieți această perioadă într-un singur cuvânt, care ar fi acela?
Răbdare.
20. Ce le-ați spune celor trei copii peste 20 de ani despre ziua în care s-au născut?
Că ziua de 4 iunie 2026 a fost cea mai frumoasă zi din viața noastră.
21. Ce ați vrea să le spuneți mamelor care trec printr-o sarcină dificilă și se tem de ce urmează?
Nu vă pierdeți speranța. Dumnezeu e mare. Faceți tot ce ține de voi ca ei să fie bine, pentru că finalul merită orice sacrificiu.
22. Pentru ce sunteți cel mai recunoscătoare astăzi?
Sunt recunoscătoare că toți trei au supraviețuit, că au respirat singuri încă din prima săptămână și că au avut alături cei mai buni oameni.
23. Dacă ați putea retrăi un singur moment din aceste zile, pe care l-ați alege?
Aș alege momentul nașterii, când am putut respira liniștită, știind că sunt teferi.
