Spuneti iute „Sase sasi in sase saci”. Povestea lui Nea Mis din Stejarisu, satul cu doua vieti si sase sasi

Ajuns în mijlocul satului, n-are cum să nu te izbească liniștea locului, spartă pe alocuri de un topor ce despică cu sârg lemnele de foc. Este o lipsă totală de forfotă omenească, de motoare turate și eșapamente încinse, specifică marilor orașe. Dai de o lume pe care încă o mai găsești prin satele Transilvaniei învăluite de liniște și, în aceste săptămâni, de soarele gălbui-arămiu de toamnă.

Satul a avut două vieți: prima, mai scurtă, curmată de apele Hârtibaciului, iar cea de-a doua, reclădită mai sus cu 15 metri altitudine. Aceasta este prima trimitere la istoria locului făcută de Michel Gierling, cunoscut în Stejărișu drept „Nea Miș”. Are cheile bisericii săsești pe care o prezintă vizitatorilor cu o mândrie pe care nu și-o ascunde.

„Satul era pe malul Hârtibaciului, cam pe unde este acum intersecția cu drumul județean Agnita – Sighișoara. Au fost inundații, pânza freatică prea sus, așa că satul a fost mutat aici, la doi kilometri distanță, unde suntem cu 15 metri mai sus”, lămurește Nea Miș exodul sătenilor petrecut acum mai bine de 700 de ani.

La cei 67 de ani ai săi, vorbește cu iuțeala unui elev scos la tablă taman în ziua în care a învățat lecția pe dinafară. „Am fost în fanfara sașilor din Stejărișu, cea mai bună din întregul sat. Știți de ce era cea mai bună? Pentru că era singura…)”.

Îmi arată și o colecție de alămuri organizată în turnul vechii biserici săsești din centrul satului. De față sunt și trei manechine îmbrăcate în costume albastre, cu fireturi albe la umeri. Seamănă cu echipamentul piloților de avioane. „Sunt de la o fanfară elvețiană. Arată chiar fain”, mă lămurește fostul instrumentist.

Aidoma zecilor de mii de sași, și Nea Miș a visat să plece în Germania. L-a încurcat… ploaia. „Am ajuns în 15 noiembrie 1990, după ce a trecut «ploaia». Adică după ce s-a introdus obligativitatea numărului de ordine pe care trebuia să-l obții anterior de la statul german. Am văzut în ‘90 lagărele în care stăteau emigranții sași, ruși, slovaci și te-miri-ce alte nații. Erau foste cazarme rusești, înconjurate cu noroaie, în care lumea stătea claie peste grămadă. Păi aici, în Stejărișu, aveam rânduială, casă și serviciu. Aveam un Dumnezeu.”

Așa se face că acum se numără printre cei șase sași rămași în Stejărișu. „Spuneți iute «Șase sași în șase saci»”, râde ștrengărește Nea Miș.

Biserica a fost ridicată în secolul al XIV-lea, iar acoperișul este dotat cu un cat de apărare, un fel de terasă folosită de săteni pentru a trage cu arcul, cu flinta sau pentru a arunca cu bolovani spre atacatori. „Au mai fost două centuri de fortificație în jurul bisericii, acum avem doar una. Cealaltă a fost demolată, iar piatra folosită la prelungirea bisericii cu încă șase metri”.

La primul etaj al turnului stau atârnate bucăți mari de slănină, după rânduiala sașilor. N-ai cum să nu te gândești cât cum ar merge cu o bucată de pită, cu o ceapă roșie și, după, cu un păhărel de rachiu. „Nu demult au venit câțiva turiști din zona de sud a țării. Se tot uitau la slănină cu multă poftă. Îmi zice unul: «Bre, vinzi o bucată?» Îi spun că da, el începe să taie, mai taie și altul, se fac poze, se filmează, se postează pe internet, iar taie, iar poze, iar râsete. Până când le-am zis: «Bre, ia stați, că mă lăsați fără slănină!»”

Nea Miș nu are doar istorioare vesele, precum nici viața nu-i doar tril de privighetoare: „Acum mai bine de 100 de ani, în sat a fost o mare dramă. Ana, o fată de 20 de ani, îl iubea pe Georg, un băiat din vecini. Familia Anei era înstărită, iar Georg avea patru frați și mai puține pământuri. «Ce să faci tu cu sărăntocul ăla?», i-a spus tatăl Anei atunci când a venit vorba de măritiș. «Decât să cânte fanfara marșul de nuntă la cămin, mai bine un marș de înmormântare la cimitir!», ar fi fost răspunsul final al tatălui care, într-un final, s-a transformat într-un blestem.

Ana a murit în acea iarnă, răpusă de o boală la plămâni. În biserică se află un steag din pânză neagră prin care părinții îndoliați deplâng public moartea copilei lor. „Bunica mi-a povestit că părinții Anei nu și-au mai vorbit de atunci. Blestemele părinților se prind întotdeauna.”

Norul de tristețe dispare rapid din ochii lui Nea Miș după ce trecem pe sub steagul negru cusut la 1911, prins de balconul bisericii. Îmi dă rețeta slăninii perfecte, conservată după știința sașilor din Stejărișu: „Clar, porcul se taie în decembrie. Slănina vine pusă cu sare mare timp de trei săptămâni la rece, în pivniță. Așezi cele două bucăți una peste alta, iar la săptămână jumate le răsucești între ele, aia de jos o pui sus. La fum o lași cam două zile și pui doar lemn de esență tare, cum este fagul. Pentru aromă bagi și coceni de porumb cu tot cu boabe. Eu mai dau slănina cu paprică dulce și iute. Știți cum alunecă pe gât? Ca mierea.”

Orele petrecute în Stejărișu sunt departe de a fi socotite ca fiind scurse în clepsidra timpului. Din contră, se acumulează în locul de unde-ți tragi puterea de a trece peste tot ceea ce ziua îți aduce în cale.

„Cu ale sale vesele și triste, viața oamenilor din acest colț de lume curge învăluită într-o liniște ce nu se lasă gonită de vremuri.

Nea Miș încuie ușa bisericii, își încalecă bicicleta și apucă drumul spre vale, unde-și are casa care i-a rămas cămin chiar și după marele exod al sașilor de dinaintea „ploii”.

Lasă în urmă un univers musai de descoperit aici, în Stejărișu, sat al județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”, se încheie reportajul.