Biologia, matematica, fizica și chimia sunt științele care au descifrat, fiecare pe câte un palier, tainele existenței albinei. Ne referim la structura hexagonală a fagurelui — la care nici cel mai bun matematician nu ar putea găsi o formă mai eficientă pentru stocare maximă, cu material minim, la sistemul de comunicare prin dans, prin care o albină culegătoare indică celorlalte, cu o precizie de câteva grade, direcția și distanța față de sursa de cules, la feromonii care reglează comportamentul întregii colonii, mai eficient decât orice sistem informatic construit de om… Sau la lăptișorul de matcă — substanța a cărei compoziție chimică exactă nu a fost elucidată complet nici până astăzi, în ciuda tuturor instrumentelor pe care știința modernă le are la dispoziție.
(Ion Talpoș)
Sursă foto: Ion Talpoș
Taina stupului. De la albine la produse, pas cu pas” este titlul unei noi apariții editoriale la Editura Babel-Bacău. O carte legată de apicultură, îndeletnicire nobilă, autorii cărții fiind doi sibieni cu state vechi în domeniu. Doi buni prieteni, foști colegi de facultate: Ioan (Jan) Oprișor și Ion Talpoș.
„Nu ne-am propus să scriem un tratat științific, spun autorii. Nu suntem în măsură să o facem — și nici nu credem că acesta este lucrul de care are nevoie apicultorul care abia începe. Ne-am propus, în schimb, să adunăm laolaltă sfaturile verificate, greșelile trăite și cunoștințele acumulate, împletite cu experiența noastră de practicanți — a acelora care știu, din interior, unde doare cel mai tare o eroare de începător. Această carte este scrisă, în primul rând, pentru cei care vor să înceapă. Dar sperăm că va fi utilă și celor care au câțiva ani de stupărit la activ și simt că ceva nu funcționează cum ar trebui — fără să știe exact unde anume se produce derapajul.
Albina — miracolul care ne precedă cu milioane de ani
Există ființe pe acest pământ a căror existență o luăm de-a gata, ca pe ceva firesc, ca pe ceva ce a fost mereu și va fi mereu. Albina este una dintre ele. O vedem pe flori, o auzim în grădini, o admirăm uneori fără să ne oprim cu adevărat asupra ei — și trecem mai departe. Nu realizăm că această mică făptură de câteva miligrame, această bijuterie a naturii construită din aripi, enzime și instinct, este mai veche decât noi cu milioane de ani. Că ea a văzut, zburând deasupra unor lumi pe care noi le cunoaștem doar din cărți, cum s-au ridicat și cum s-au prăbușit civilizații întregi. Și că a supraviețuit tuturor acestora.
„Eu am crescut lângă albine, spune Jan Oprișor. Nu în sensul metaforic al expresiei — ci literal. De la vârsta de cinci-opt ani, stupii erau o prezență normală în viața mea, la fel ca și mirosul de ceară topită, ca și zumzetul care se auzea, vara, dimineața devreme, din fundul grădinii. Tatăl meu m-a inițiat în această îndeletnicire cu răbdarea celui care știe că nu poți grăbi înțelegerea — nici la albine, nici la oameni. De la el am învățat că stupul nu se deschide cu grabă și că, înainte de a interveni, trebuie să asculți. Stupul este o mică uzină miraculoasă care a stârnit și stârnește, în continuare, interesul multor cercetători și oameni simpli, deopotrivă. Pentru mine, albina este un miracol; probabil voi pleca din această lume fără să știu totul despre ea — dar mi-a dăruit o viață minunată, cu preocupări frenetice a căror rezolvare, pe anumite paliere, rămâne încă o taină. Această mărturisire personală nu este o slăbiciune — este cea mai onestă introducere pe care o pot face față de ceea relatăm în paginile acestei cărți. Apicultura este o știință vie, în care cunoașterea se acumulează lent, an după an, stup după stup. Și cu cât știi mai mult, cu atât realizezi mai clar că mai ai de învățat”.
Despre începuturile pasiunii autorilor cărții, pentru apicultură
„Sunt apicultor de când mă știu, afirmă Jan Oprișor! Pe strada pe care locuiam, familiile de unguri, cu care ne-am înțeles foarte bine, aveau fiecare câteva familii de albine. Copii fiind, când eram bolnavi și ne durea gâtul, primeam de la bunica un cub de zahăr cu câteva picături de petrol puse peste acesta. Dacă ne mai durea gâtul în continuare, bunicul ne trimitea la unul dintre vecinii noștri care aveau miere, cu un borcănel mic de muștar, gol, și cu o felderă de cartofi în spate. Și nu pricepeam de ce dăm așa mult și primim așa puțin… Căutam mereu borcanul ăla cu miere pe unde îl ascundea buna prin casă și băgam degetul în el… Era tare bună mierea!
„Soarele vostru”, era înjurătura bunicului. Și „Crucea voastră de ștrengari! Iar ați mâncat mierea!” era înjurătura bunicii.
Stăteam adesea lângă un stupar, Vulcan Baci, cum îi spuneam. Stăteam lângă el și-l priveam cum umblă prin stupi. Mă mai înțepau albinele lui și asta l-a făcut să vină într-o zi la mama, să-i spună: „Tu, Mărie, copilul tău se uită la mine toată ziua când lucrez la stupi. Nu are altceva de făcut, că-l înțeapă albinele. Cumpără-i și lui un stup”. Mama i-a răspuns, hotărât: <Cu banii ăia care-i trebuie lui pentru un stup, îi încalț pe toți patru copiii, la școală. N-avem bani de stupi>. Însă Vulcan Baci, când a văzut că sunt îndrăgostit de albine, mă punea să urmăresc unde se așezau albinele care roiau. Și pentru fiecare roi pe care îl găseam, îmi dădea câte un borcan din ăla, de miere. Am venit într-o zi acasă cu șapte borcane cu miere. M-a luat buna de ureche și m-a dus până la Vulcan Baci, crezând că le-am furat. „Tu, Susana, asta este mierea lui! O merită, pentru că m-a ajutat. Mi-a spus unde s-au așezat roii…”
De atunci a plecat marea mea dragoste pentru albine. La opt ani aveam, deja, stupii mei.
Prin clasa a șasea, tata s-a îmbolnăvit. A lucrat la fabrica de cuțite din Ocna Sibiului și s-a îmbolnăvit de silicoză. Trebuia să ia ulei de măsline cu miere și lămâie. Era un preparat care-i făcea bine, ameliorându-i durerea. Având deja șase-șapte stupi, îmi amintesc cum, pentru prima mea extracție de miere m-am dus cu ramele cu miere într-o desagă, pe jos, din Ocna Sibiului până la Mândra. Pe căldura aia s-a topit ceara din faguri și curgea mierea de pe rame. Eram uns de miere și eu, și desaga… Am scos într-un bogot de vreo opt kile (ca volum), vreo 12 kile de miere. De-abia l-am cărat… Și atunci, a zis tata: „Vai, săracul copil! L-am bătut degeaba că uite câtă miere a adus acasă…” Lumea era necăjită, nu prea aveau oamenii bani… A fost o chestiune care l-a impresionat pe tata și care, pe mine m-a motivat să mă apuc de apicultură”.
Și Ion Talpoș a căpătat dragoste pentru albine, din primii săi ani de viață…
„În ceea ce mă privește, pasiunea pentru apicultură mi-a fost sădită în suflet de către învățătorul meu din școala generală, Constantin (Tică) Popescu. Și dumnealui a fost apicultor. Multe din orele de clasă le petreceam în stupina sa, unde ne-au fost arătate o serie de îndeletniciri practice, care mi-au rămas în minte, în stare latentă, de atunci… Mai târziu, fiind inginer stagiar la Fabrica de ață „Firul Roșu” Tălmaciu, unde primisem repartiție după facultate, în anul 1982, am avut șansa să-l întâlnesc aici pe un alt apicultor: pe inginerul Florentin State, directorul fabricii. Acela a fost momentul în care am hotărât să devin, la rândul meu, apicultor.
Au trecut destui ani de când mi-am pus pentru prima oară costumul de apicultor și m-am apropiat, la început cu teamă, de primul stup deschis. Nu știam atunci că acel moment aproape întâmplător, va schimba felul în care privesc lumea din jurul meu — și că o albină, această ființă de câțiva milimetri, mă va învăța mai multe despre răbdare, ordine și umilință decât orice carte pe care am citit-o vreodată”
Ce și-au dorit autorii acestei cărți, editând-o?
„Frunzărind paginile acestei cărți, spun autorii, veți găsi deopotrivă teorie și practică, biologie și bucătărie a stupinei, povești adevărate și sfaturi testate în zeci de ani de muncă reală. Veți găsi și momente în care vă vom spune deschis: am greșit, am plătit pentru asta, și iată ce am învățat. Credem că aceste momente sunt la fel de valoroase — dacă nu mai valoroase — decât orice explicație corectă dată dintr-o primă relatare. Produsele stupului — mierea, lăptișorul de matcă, polenul, păstura, propolisul, veninul, ceara — sunt tratate în această carte nu doar ca mărfuri sau ca remedii, ci ca ceea ce sunt cu adevărat: rezultatul unui proces biologic de o complexitate uimitoare, pus la dispoziția omului de o ființă care nu a cerut niciodată nimic în schimb, în afara unui loc bun în care să trăiască și a florilor de care are nevoie.
Dacă această carte vă va ajuta să deveniți un apicultor mai bun — mai atent, mai răbdător, mai respectuos față de familiile de albine pe care le îngrijiți — atunci ea și-a îndeplinit rostul. Iar dacă, citind-o, veți simți pentru prima oară sau din nou acea curiozitate vie față de lumea din interiorul unui stup, atunci ea a dat mai mult decât ne-am propus”.
Literatura de specialitate este bogată. Internetul abundă de sfaturi, filmulețe și sisteme, fiecare mai convingător decât celălalt. Și tocmai această abundență m-a pierdut de câteva ori: cuprins de entuziasmul unui nou sistem sau al unui nou utilaj apărut, am ocolit drumul simplu și am ajuns, prin labirinturi inutile, la rezultate modeste. Apicultorul începător are nevoie, mai întâi, de câteva lucruri esențiale, bine înțelese — nu de enciclopedii.
Asta ne-am dorit, editând cartea „Taina stupului. De la albine, la produse, pas cu pas”. Să-i sprijinim pe începători, dându-le imboldul să continue. Apicultura este o îndeletnicire nobilă și trebuie dusă mai departe. Pentru că apicultura înseamnă hrană, înseamnă sănătate, înseamnă viață! Iar citatul ales de noi pentru ilustrarea coperții spate a cărții este grăitor, am spune, pentru confirmarea acestui crez al nostru:
„Fără albine, aproximativ 75% din plantele cu flori ale lumii nu s-ar putea reproduce. Dintr-un total de 100 de specii de plante care asigură 90% din hrana omenirii, 71 sunt polenizate de albine. Albert Einstein se presupune că ar fi spus: «Dacă albinele ar dispărea de pe pământ, omul ar mai avea de trăit doar patru ani.»
Autenticitatea citatului este disputată, dar adevărul din spatele lui — nu”.
Sursă foto: Ion Talpoș
