De sub zăpezile iernii a prins a se ivi o nouă Primăvarară
Iar pentru mine este ce-a de-a 91-a la număr! Un surprinzător şi un trist adevăr primăvăratec, decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): „Ce dacă vine primăvara! /Atâta iarnă e în noi/ Că martie se poate duce/ Cu toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată neamului meu! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel îi va găsi pe românii mei dragi CEA DE-A OPTA PRIMĂVARĂ DE DUPĂ CENTENARUL MARII UNIRI! Tot mai bolnavi de boli, de dezbinări și de certuri! Numai că nelăsându-ne pradă disperării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/ Văzduhul de-o lumină fără leac,/ Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/ Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. (Poezia: „Exerciţii de primăvară”); „Ce ritm păgân, ce primăvară oarbă,/ Ca dintr-un infernal, greşit trecut,/ Vin mugurii bolnavi în pomul slut/ Şi florile, pe el, încep să fiarbă(…)/ Când primăvara este nenoroc,/ Ţâţâna toamnei scârţâie şi doare…” (Poezia: „Primăvara oarbă”); „Aseară când ne despărţeam, aseară,/ Tot mai era un pic de primăvară,/ Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/ A viscolit pe despărţirea noastră/(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/ Era doar ninsoarea noastră de adio.” (Poezia: „Nisoarea de adio”).
sursa foto: I. Vulcan
Mărţişorul şi „Zilele babelor”
Pusă stavilă în calea vânturilor năprasnice şi a ploilor torenţiale, a ninsorilor viscolite, a fulgerelor şi a trăznetelor, platoul masivului muntos Bucegi, din Carpații Românești, se înfăţişează privirilor cu imaginea aproape ireală a Babei-Dochia, transformată în „stană-de-piatră”. Și nu singură, ci împreună cu oile, cu câinii şi măgarii stânei sale. Într-atât de iscusită a fost natura în a ciopli roca dură a unui pinten din acei munţi flancaţi de lunga vale a Prahovei. Cu vestitele sale staţiuni turistice, cu frumosul Castel Peleş, cu numeroasele biserici, mănăstiri şi monumente ale eroilor din toate timpurile. Iar sus, sus de tot, un falnic însemn creştinesc al neamului românesc: „SFÂNTA CRUCE DE PE CARAIMAN”. Impresionaţi de legendele și imaginile munţilor, bătrânii-povestitori ai fostelor sate şi cătune, transformate între timp în oraşe şi municipii, au denumit acel loc din Carpaţii Româneşti „ Babele”. De unde şi denumirea dată primelor nouă zile ale lunii martie, reprezentând numărul cojoacelor lepădate de Baba-Dochia. Mama chipeșului și îndrăgostitului Dragobete, în drumul ei spre vârful muntelui. O nechibzuită alegere şi un necugetat gest! De vreme ce începutul primăverii mereu se dovedeşte a fi înşelător, precum firea şi năravurile oamenilor. Ca urmare, când ninge, când plouă, când e vreme caldă şi însorită. Când apare soarele, când dispare după negri şi grei nori, aducători de zăpezi întârziate, de ploi reci și primăvăratice. Urmate de mereu alte ninsori și lapovițe. De chiciură şi de ceţuri. Ziua, în amiaza mare, norii împovăraţi acoperind şi întunecând Soarele, Muntele şi Crucea Caraimanului. Cam aşa arătă buletinul meteorologic popular al „Zilelor babelor”. Interval de timp când suntem îndemnaţi de membrii familiilor noastre, de rude, de prieteni și de cunoscuți, nu numai să ne prindem la reverul hainelor un frumos „mărţişor”, dar şi să ne alegem una dintre primele nouă zile ale lunii martie. Şi să o facem în speranţa că Baba noastră nu va fi nici urâtă, nici rea, nici ghinionistă. Ci caldă, frumoasă şi bună. Deci, însorită şi norocoasă. După care românii creştini ortodocşi şi greco-catolici vor continua Postul Mare al Paștilor, iar miercuri, 25 martie, fi-va Sfânta Sărbătoare a Bunei Vestiri. Cu a ei întâie dezlegare la pește.
Radu STANCA (n. 5 martie 1920, Sebeș-Alba-m .26 dec. 1962, Cluj)
Un colţişor de două bătrâne clădiri de pe tot atâtea străzi medievale sibiene alăturate: ”Alexandru Papiu Ilarian” și ”Tipografilor”. Străbătându-le rămâi cu impresia că sunt surori gemene. Că le-au gândit același talentat arhitect și că le-au înălțat aceiași pricepuți constructori. Că față de cealaltă surată a sa, clădirea de la numărul 9 are fațada puțin diferită. În sensul că stă prinsă în șuruburi o mică placă de marmură. Citindu-i înscrisul negricios al literelor și cifrelor, trecătorul avizat și negrăbit se oprește din drumul său, parcă așteptând să se ivească la fereastră chipul plăcut și meditativ al unui distins și visător tinerel. Ca acea plăcută apariție să-i facă semn de bucurie cu mânile, după care de la înălțimea ferestrei camerei sale să scruteze în depărtări măreția Munților Făgăraș. El nu ar putea fi decât sebeşeanul prin naştere, dar sibian și clujean prin adopţie: Radu STANCA. Un talentat, prolific și inspirat poet, dramaturg și regizor. Cel al cărui nume avea să-l împrumute prestigiosul Teatru Național din Sibiu. Și nu uit să vă spun că datorită insistențelor îndelungate ale colegului meu în ale gazetăriei scrise, regretatul filolog tribunist Nicolae Dobra, relativ de curând s-a ivit, în micul părculeț de peste drum, bustul lui Stanca. Creație a maestrului-sculptor sibian Ioan Cândea, pentru ca donația respectivei opere artistice să vină din partea mereu darnicului inginer-constructor Ioan Tușinean. În continuare, îl sfătuiesc pe posibilul cititor al acestei scurte însemnări să încerce o readucere aminte nu numai a unor fragmente din versurile poemului lui Radu Stanca ”Despărțire”, dar și să perceapă linia melodică a încântătorului duet vocal dintre Mirabela Dauer și Marian Nistor. Nimerit prilej de a ne putea imagina că ne-am afla pe un vechi vaporaș cu pânze, legănat în bătaia vânturilor și lovit de furia valurilor apelor oceanului. Că pe vârful cel mai de sus al catargului său stă obosit, odihnindu-se, un stingher și alb pescăruș. Împărtășindu-i suferințele îi bănuim și plânsetul. Și ţipătul, văzându-i zbaterile domoale ale aripilor rănite de repetatele și năprasnicile furtuni ale mărilor și oceanelor lumii. Tot așa cum sunt, uneori, gata-gata să se sfârșească atât prieteniile cât și iubirile dintre noi, oamenii Pământului: „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim/Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră/Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim/Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră (…) Dar liniştea de-atunci n-o vom mai găsi,/Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe/În timp ce pescăruşul iubirii va muri/Bătând încă o dată din largile-i aripe…”.
Un dublu In memoriam
Îmi reamintesc că în urmă cu 27 de ani, la o distanţă calendaristică de numai 20 de zile, au plecat dintre cei vii doi fraţi şi distinşi oameni de cultură: Ion BRAD, poetul, în etate de 89 de ani, şi Alexandru BRAD, ziaristul-scriitor, în vârstă de 81 de ani. Fii ai satului Pănade, din vecinătatea Blajului. Şi în timp ce poetul, precum și a lui familie a ales ca loc de veci un mormânt săpat în pământul Cimitirului Bellu-catolic, din Bucureşti, fratele său mai mic cu 9 ani, a preferat să se odihnească în ţărâna satului natal de pe Târnava Mică, alături de părinţii şi de bunicii săi. Talentat şi inspirat în ale rimelor potrivite, precum a fost toată viaţa lui, ION ne-a lăst ca neuitată amintire următoarele versuri de adio: „Am rătăcit din nou cărarea/Şi cade soarele-n amurg/Mă sting încet ca lumânarea/Şi lacrimi din icoane curg…/Parcă v-aud plângând pe toţi/Când bate clopotele-n Pănade/Copii, nepoţi şi strănepoţi/Şi-o ploaie cu zăpadă cade/Iar după vechiul obicei/Mă sărutaţi cu toţi pe frunte./Şi din săruturi sar scântei/Şi plâng toţi brazii de pe munte…”.
E p i l o g: Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace pe aceşti doi buni prieteni ai mei şi ai multora ca mine! Şi parcă îl aud pe Nea’ION, spunându-mi: „De-ar învia toţi morţii noştri, n-ar încăpea în tot Ardealu”; „Râdeau de moarte dacii liberi…Noi nu mai suntem neam cu ei?”; „Iubire pură, poezia se schimbă în rugăciune”; „ Ce aspră osândă, Doamne, cuvintele din urmă”.
In memoriam, Ion Besoiu (n. 11 martie 1931, Sibiu-d.18 ianuarie 2017, București)
Îmi reamintesc, cu tristețea trecerii ireversibile a timpului, asemeni scurgerii la vale a apelor izvoarelor înălțimilor munților Făgăraș, că l-am întrebat, cândva, pe regretatul actor Ion Besoiu, sibian prin naştere, dacă este adevărat ceea ce se tot spune despre el cum că ar fi avut şapte neveste. Parcă îl văd și îl aud cum avea a-mi răspunde, râzând cu poftă: ”Au fost mai multe femei, dar numai patru” întabulate”, cu acte în toată regula”. PS: Fac cuvenita precizare cum că pe atunci îndrăgitul actor de teatru şi film trăgea nădejdea că va împlini vârsta mea de acum. Aceea de 91 de ani. Dar, din păcate, n-a fost să fie așa, el stingându-se, precum feștila unei lumânări de mult aprinse, cu 9 ani în urmă. Așadar, cu toate că nu mai era acel june-prim de odinioară, el rămăsese același om plăcut, vesel și înțelept. Își păstrase intact farmecul de povestitor a tot ceea ce a citit, a auzit, a trăit și a jucat pe marea scenă a vieții sale. Mai adăugaţi şi faptul că avea vorba sa, neaoşă și ardelenească, fiind o plăcere să-l asculţi glumind şi recitând versurile unor poeţi ai locurilor.
-//-
*Să știi, scumpa mea femeie, din întinsul pământurilor, pădurilor, munților și apelor românești, că de chipul tău și de cântul doinit al gurii tale mereu îmi aduc aminte cu drag și mult dor. Pentru că Tu ești cea care naști Oameni. Cea care aduci copii pe lume, le dai viaţă, le dai nume, devenind mamă de pruncuțe și prunci. Copii sănătoşi, deştepţi şi cuminţi. Doar un exemplu: o astfel de femeie avea o duzină de copii. Cei care o ţineau alături de ale lor frumoase amintiri, făcând din ea mama visurilor lor. Iar acea femeie era într-atâta de frumoasă la chip şi de bună la suflet, încât copiii ei erau siguri că atunci când a făcut-o pe mama lor, Dumnezeu a fost bine-dispus. Oferindu-i un bucheţel de gingaşi ghiocei, soțul-tată al acelor mulți și frumoși copii i-a vorbit în şoaptă, spunându-i: ”Tu porți un simplu și melodios nume, peste tot pronunțat la fel în întreaga lume. Și precum știi, îmi este tare dor de tine în fiecare zi”. Apoi au răsfoit, împreună, filă cu filă, albumul vechilor amintiri, iar din poza cununiei lor, făcută cu 75 de ani în urmă, s-au ivit chipurile unei distinse țărăncuțe și a unui chipeș fecior-plugar. Erau tocmai ei, cei doi de acum. Acei părinți frumos îmbătrâniți, ai celor 12 copiii ai lor: 7 fete și 5 băieți. Dar și bunici și străbunici a numeroși nepoți și strănepoți.
-//-
Vorbele cuminți și înțelepte rostite de vocea blândă a unei soții de oier din Mărginimea Sibiului: ”La noi, ca de alt fel în întreaga țară Românească, atunci când oile prind a termina fătatul mieilor, iar în grădinile caselor și pe câmpuri apar ghioceii, creștinătatea satelor continuă să se nevoiască în Marele și Sfântul Post al Învierii Domnului Iisus Hristos”.
I. Vulcan-Agnițeanul (n.24 feb.1935)
