Să ne trăiți încă mulți și fericiți ani, doamnă Angela Dorothea Merkel (n. 17 iulie 1945, Hamburg)
Urarea vine din partea unui biet român ardelean și transilvănean. Cel care, având școala folositoare a vieții sale și a înaintașilor săi părinți și bunici, regretă sincer că cu greu izbutește să se exprime în graiul poporului dumneavoastră. Dar asta nu l-a împiedicat să constate cu bucurie că ați fost, vreme de 18 ani, împărțiți în trei legislaturi parlamentare diferite, cancelarul ascultat și mult stimat de cei 80 de milioane de germani, precum și unul dintre șefii de state ai lumii contemporane cei mai puțini vocali, însă cei mai lucizi, chibzuiți și fermi în exprimare. Cât privește proverbiala dumneavoastră modestie de viață este suficient să le spună cititorilor săi de ziar sibian că în tot acest timp ați continuat să locuiți în același apartament pe care îl aveați și înainte de preluarea primului mandat de cancelar al Republicii Federale Germane. Că nu v-ați cumpărat nici case și nici mașini. Că vă îmbrăcați tot cu acel bun gust de care dau dovadă oamenii modești și cumpătați. Că nu ați promovat nici o rudă în oricât de mică funcție în stat. Că nu ați avut nici servitori care să vă facă curățenie în casă și nici bucătari care să vă gătească și servească la masă mâncarea cea de toate zilele. Că singură v-ați primenit hainele de îmbrăcat și spălat vesela, tacâmurile și paharele din bucătărie. Că soțul dumneavoastră, reputat cercetător științific în domeniul chimiei (Joachim Sauer, 19 apr. 1949, Hosena), este cel care folosește mașina de spălat rufe, și că o face numai noaptea, atunci când în Germania electricitatea este gratuită. Ca urmare, nici nu-i de mirare că la vestea anunțatei dumneavoastră retrageri din înalta funcție deținută în stat, milioane și milioane de germani au ieșit în balcoanele locuințelor lor, aplaudându-vă minute în șir, fără putința de-ai vedea și admira pe toți. Le-ați mulțumit prin intermediul radiourilor, televiziunilor, ziarelor și internetului. V-au cinstit cum nu o făcuseră cu nici un alt cancelar federal până atunci. De unde și meritele dumneavoastră deosebite că țara lor este prima putere economică a Europei!
Ioan Vulcan
Notă: Și o destăinuire personală, adresată cititorului român. Atâta vreme cât am iscodit și așternut pe hârtie aceste vorbe laudative, la adresa doamnei Merkel, mereu m-am gândit la ce motive întemeiate așa avea să scriu cu caracter pozitiv despre cei patru președinți ai țării mele, din ultimii 30 de ani, precum și despre ai lor miniștri și prim-miniștri?! Și știți la ce concluzie am ajuns!? Că ar fi o scriitură precum o suită întreagă de pleonasme și cacafonii gramaticale. O întărâtare suplimentară la ceea ce simte și vede zilnic, cu ochii lui, tot românul! Un spectacol stradal, parlamentar, guvernamental și justițiar mai dureros, mai trist, mai revoltător și mai condamnabil decât acesta nici că se poate! Astfel că gândurile mă duc la măritul domnitor muntean Vlad Țepeș. Cel despre care se spune că a fost singurul domnitor român care a poruncit să se tăie pădurile în interes național. Ce a urmat, după aceea, se știe: tragerea în țepele ascuțite ale lemnelor și a hoților, a criminalilor și a trădătorilor acelui neam muntenesc și românesc!
Trecutele mele doruri, toate
Sunt aproape sigur că m-am născut atunci când buna mea mamă bună mă dorea cel mai tare, iar drăguțul Dumnezeu își luase răgazul necesar să-mi vegheze și somnul, și visele, și plânsetele, și joaca, și ruga sfântă. Și se pare că am coborât din legănușul din nuiele de salcie împletite, prins în grinda casei țărănești, nu numai cu piciorușele desculțe, dar și la vremea potrivită. Și că am silabisit timpuriu câteva cuvinte esențiale din moment ce cei care le-au ascultat mi-au spus că ar fi priceput, din gângureala mea, ceea ce trebuia priceput, atât pentru acele îndepărtate vremi și vremuri, cât și pentru cele care au urmat. Dar și că aș fi fost copil jucăuș și destoinic școlar, pentru ca crescând mare să fi știut ceea ce alții nu aveau cum a ști. Să fi înțeles ceea ce era greu de înțeles și să fi muncit ce era de muncit. Să fi iubit ceea ce era de iubit și să nu fi dușmănit ce nu era de dușmănit. Să fi trăit când și cât trebuia trăit și să fi îmbătrânit îndeajuns ca să mă pot gândi la moarte cu detașare. Dar și să înțeleg de ce e recomandabil ca dumneaei (moartea) să vină nu prea târziu, ci atunci când te plâng și deplâng nu numai cei ai casei tale, dar și rudele, vecinii, prietenii și neprietenii. Pentru că dacă vine mult prea târziu, n-are cine să te jelească și plânge, oamenii nepăsători crezând că ai murit demult! Ca urmare, toate acestea la un loc, m-am vindecat de frica și de răutatea morții!
L-am întrebat pe un oarecare înţelept de ce României i se spune „Grădina Maicii Domnului” și iată ce mi-a răspuns: „Când Dumnezeu a împărţit pământurile sale tuturor neamurilor, românii, cu bunul lor simţ caracteristic, mereu au dat întâietate altora, ei rămânând la urma urmelor. Dovadă că atunci când, în sfârșit, au ajuns şi ei la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Văzând smerenia românilor, Dumnezeu i-a spus lui Sfântul Petre: ”Te rog, dă-le un colţ din Grădina Raiului”. Și se pare că acea bucățică a fost ruptă tocmai din colţişorul preferat al Maicii Domnului. Și avea să se dovedească a fi nu numai cel cel mai frumos pământ din lume dar și cel mai bogat.”
De ce să fim mândri că suntem români şi nu alt neam?
În primul rând, pentru România şi ai săi români, cei mai merituoşi dintre ei, au fost, sunt și poate că vor fi nu numai cei mai buni, dar şi cei mai valoroşi şi folositori oameni ai lumii. Cu precizarea că dacă în Biblie stă scris că la început a fost cuvântul, atunci în istoria românilor şi României ar trebui consemnat că la început a fost Sarmizegetusa munților Orăştiei şi ai Ţării Haţegului, capitala Daciei preromane! Ca urmare, așezările țării mele rezistă în timp și în spațiu prin fiii lor, ca și prin ceilalți oameni care s-au perindat prin ele. Și astfel trecutul poate fi glorios, oferind speranța unui viitor luminos. Totul e să știm unde și când să-l căutăm, pentru a afla cine am fost, cine suntem și cine vrem să fim!
Crâmpeie de declaraţii de dragoste şi iubire, nu numai dintre o fată şi un băiat, sau dintre un soţ şi o soţie, dar şi dintre România şi românii săi: „Draga mea dragă, eu nu te iubesc cu inima, pentru că mi-e teamă că se opreşte din zvâgnirea ei; nici cu mintea, pentru că e uitucă. Eu te iubesc cu sufletul, că el este nemuritor și veşnic”! Așa că nu întâmplător se spune că pământul românesc este luat cu dobândă de către generaţiile de azi și de mâine, din partea generaţiilor viitoare.
Luaţi aminte şi ţineţi minte, dragi români. Nu de alta dar suntem doar la începutul deceniului trei, din ceea ce se crede că va fi primul secol al ”Tragicului Mileniu 3”. Îl numesc astfel pentru că nu pot pricepe, nici în ruptu’ capului, de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca în mijloc de vară, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a secetei prelungite. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiurile şi solstiţiurile astronomice ale iernilor şi primăverilor. Ca urmare, de la o vreme încoace, cele nouă ”Zile ale babelor” nu mai încep ca de de obicei, la 1 martie, ci fie mai devreme, fie mai târziu cu o săptămână. Cât despre celelate necazuri şi întâmplări neîntâmplătoare ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părțile şi ungherele. Şi de cele mai multe ori atunci când nici nu ne așteptăm. Adevăr nu numai deosebit de trist, dar şi dureros de adevărat! Numai țăranul-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii, că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice, iar mijlocul calendaristic al toamnelor seamănă cu începutul timpuriu al iernilor. Și nu arareori e ”primăvară în ianuarie”, iar brume și înghețuri în luna mai a florilor! Doar el, sărmanul țăran român, mereu își vede de rostul său. Așa era obișnuit. Ca de dragul de a nu lăsa pământul nelucrat, el să-l cultive, chiar dacă are hambarul plin cu bucate!
„Mă dor mâinile de atâta nemuncă …”
Așa se văita, într-o lungă şi geroasă noapte înstelată de iarnă, un vrednic ţăran român ardelean dintr-un frumos și mult prea îmbătrânit sat al văii sibiene a Hârtibaciului. Şi m-am întrebat, nu numai de ce, dar şi pentru ce adevăratul ţăran este atât de supărat atunci când zăpezile și gerurile iernilor îl obligă, într-un fel sau altul, să „trândăvească” pe lângă treburile casei şi gospodăriei sale! Hrănind şi adăpând vitele, oile, găinile şi porcii, trăgând cu furtunul de pe drevele butoiaşelor şi damigenelor mustul limpezit şi parfumat al vinului strugurilor tomnatici, crăpând cu securea şi stivuind cu mâinile bătătorite lemnele şi aprinzând focurile călduţe ale odăilor familiei sale. Adică Măria Sa Plugarul este necăjit atunci când îi lipseşte munca câmpului! Şi mi-am răspuns, prin feciorul lui, învățător și plugar în sat, zicându-mi: ”Pentru că absolut nimeni, dintre toţi oamenii acestui pământ, doar ţăranii ardeleni sunt cei mai îndreptăţiți să facă dreapta diferenţă dintre munca obişnuită şi trudnica lucrare a pământurilor de plugărit şi a pajiştilor de cosit! Îndeletniciri și munci nu numai obositor de grele şi de expuse neprevăzutului vremii și vremurilor, dar şi tare frumoase şi benefice. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi, atâta vreme cât va mai dăinui adevăratul plugar român! El este singurul, din această nesfârşită lume ca nelumea, care nu munceşte, ci trudeşte pe mica lui felie de ogor luată în păstrare din imensul rotund al Pământului Lumii”.
Având o inimă caldă, iubitoare şi tânguitoare, românul credincios a alcătuit din cuvinte fredonate în şoapte o rugăciune pe care a denumit-o, cum nu se poate mai frumos: ”Rugăciunea rugătoare și doinitoare a Inimii”
Adevăruri de netăgăduit: Omul priveşte numai ce vede cu ochii lui şi înţelege numai ce pricepe cu mintea sa, nu cu a altuia. Iar atunci când capul n-are minte, ochii n-au lumină să vadă.
Soţii în vârstă sunt temători nu numai de grabnica trecere a anilor, dar şi că fetele lor tinere şi frumoase nu s-or mărita la vremea potrivită ca să-i facă bunici.
La vremea cuvenită, însă din trecutul vieţii şi rânduielilor ţăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în cătănie, apoi se însura cu cea mai faină şi cumsecade fată din satul său natal, după care aveau împreună copii, nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi deştepţi, cuminţi, frumoşi, harnici şi pricepuţi. Iar cel mai gospodar dintre ei şi drăgăstos de părinţi se însura dacă era băiat sau se mărita dacă era fată, pe curtea casei părinteşti, având grijă de bunici, de mamă şi de tată până când aceştia închideau ochii pentru totdeauna!
Iorga: ”Școala cea bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor”
Nu ştiu alţii cum sunt (ca să încep precum o făcuse, la vremea lui, fascinantul Ion Creangă în ale sale „Amintiri din copilărie”) dar mie, când îmi aduc aminte de şcoală, inima mi se deschide precum filele unei cărți cu frumoase și copilărești povestiri. Astfel că văd, ca într-o oglind, curtea şcolii satului făgărășan Râușor plină de copii veseli şi gălăcioşi, coplişiţi de emoţiile reîntoarcerii în bănci din lunga vacanţă de iarnă a anului 1944, în vreme ce luminile zorilor acelei zile se strecurau printre crenguțele împodobite ale bradului de Crăciun, încă înverzit. Şi aveam să constat că, la fel ca şi la începutul vacanței, pistruii de pe faţa creolă a iubitei noastre dăscălițe, Aurelia Dâmboiu, erau tot la locul lor. O vrednică fică a acelui mic sătuc, la fel ca și soțul său. Cei care împreună ne vegheau deșteptăciunea, liniştea şi joaca, iubindu-și profesia până la dăruirea de sine. Pentru că pentru ei răspunderea personală era o plăcută povară, iar îndelunga lor răbdare și omenie, o adevărată jertfă. Şi pentru că, de o bună bucată de vreme, în Ţara Românilor se tot împuţinează numărul şcolilor şi şcolarilor, ce ar fi să ne aducem aminte și de o emoţionantă povestioară păstrată în amintirile versificate ale elevului răşinărean Octavian Goga (1881-1938), de pe vremea când viitorul mare poet învăţa carte în şcoala primară a satului natal, iar apoi în cele gimnaziale ale Sibiului: „Răsare mama-n colțul şurii./Aşează-ncet merindele-n glugă/Înduioşată, mă sărută/Pe părul meu bălan, pe gură:/”Zi Tatăl nostru seara, dragă,/Şi să te porţi la-nvăţătură”.
Dacă ştii s-o trăieşti, bătrâneţea poate fi şi frumoasă
Unii oameni s-au săturat de viaţă când încă nici n-au priceput bine cum s-o trăiască, în timp ce alţii nu se satură de ea nici la împlinirea vărstei de 100 de ani. Este şi cazul fostei crâşmăriţe de sat sebeșean, Ana Muntean, cândva locatară a Căminului-Spital de Bătrâni din Săliştea Mărginimii Sibiului. Ea spunea că i-a plăcut şcoala, precum şi deşteptăciunea şi bunătatea sufletească a multor oameni pe care i-a cunoscut!
Cadă năpraznicul blestem peste capetele celor care fac şi aplică legei strâmbe
Din toate aberantele şi neavenitele legi ale acestei ţări, cea, relativ recentă, privitoare la posibilitatea vânzării, neîngrădite, a pământului românesc străinilor de ţară, de limbă şi de neam, evident că reprezintă cea mai tristă veste auzită vreodată de urechile mele. Ca urmare, cumpărătorule te avertizez că dacă ai obraznicul şi nemilosul curaj să-l „curtezi” pe ţăranul român bătrân să-ţi vândă pământul moştenit de la străbunii săi înaintași, apoi uită-te în ochii lui trişti şi înlăcrimaţi! Şi fi sigur că buzele lui tremurânde silabisesc şi un năpraznic blestem neînţeles de inima ta împietrită!
Atunci când noaptea încă mai doarme, iar mintea omului stă de veghe
Ce vorbă enervant de tristă și de adevărată avea să-mi șoptească la urechea-mi bleagă ”badea Ștef Dumitru al Ciobanului”, din Gura Râului, înainte de a se despărții de mine și de lumea asta ca nelumea, la venerabila lui vârstă de 95 de ani: ”Ioane, dragule, ține minte și ia aminte că satul românesc de altădată nu-l veți mai găsi niciodată”! Sunt sigur că știa el ce știa! Bunăoară că lumea s-a schimbat în toate cele. Că învăţaţii lumii au dat denumiri noi pentru lucruri vechi, iar ceea ce în trecut era firesc, creştinesc şi normal, astăzi, în viaţa şi în comportamentul oamenilor, se consideră că-i perimat şi demodat. Că de la cel sărac se ia şi puţinul pe care-l mai are! Că atunci când omul ajunge şi la ultima lui disperare, necazurile sale, multe şi de tot felul, devin o grea şi insuportabilă povară pentru umerii săi tot mai obosiţi și împovăraţi de o mulţime de griji şi de nevoi! Și simte că i se termină zilele. Nu mai-nainte de a-şi lua un scurt răgaz de „rămas-bun”, trecând, ca din întâmplare, pe la rudele lui şi ale soţiei sale; pe la gineri, nurori şi părinţii acestora; pe la nepoatele şi nepoţii căsătoriţi; pe la prietenii şi neprietenii săi; pe la vecini, cunoscuţi şi consăteni. Tuturor, nespunându-le mai nimic de bolile şi de supărările sale. Le păstrează dincolo de secretele vorbelor neauzite! Astfel că la înmormântarea lui, mai toată lumea se întreba mirată: „Cum e posibil să moară acest om atât de repede! Doar mai zilele trecute m-am întâlnit cu el şi i-a zis la despărţire „La bună revedere”! Acuma îmi dau seama că se referea la „Lumea de apoi”!
Ioan Vulcan-Agniteanul
