132 de ani de când Eminescu ne veghează cu a lui bunătate și înțelepciune (partea finală)
Motto: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. Arborii nu cresc până la cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră şi măsura noastră este Eminescu. Nu vom creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem, pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul…” (filosoful-eseist Constantin Noica, 1909-1987)
Firesc şi omenesc ar fi să considerăm aceste vorbe ale „Gânditorului din Păltiniş” drept dovada unui înţelept îndemn patriotic de a ne aduce mereu aminte de Mihai Eminescu, pentru a nu uita că de curând (marți, 15 iunie 2021) se împlineau 132 de ani de la moartea poetului. Ca urmare, de atunci, de la naștere și până acum, „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/Şi niciodată n-or să vie iar…”, timp în care nici măcar rotundul proverbial al Pământului nu mai e acelaşi, darămite noi, oamenii. Cei care suntem atât de schimbători din fire! Măcar dorurile de Eminescu şi de poezia lui ar trebui să rămână statornice, nebiruite de povara trecerii timpului! Ca dovadă, încerc să vă reamintesc de acea plăcută şi irepetabilă întâmplare, petrecută în Aula festivă a Bibliotecii sibiene ASTRA din Sibiu, cu mai bine de 34 de ani în urmă. Domnul Noica revenise în împărăţia cărţilor, străbătând cu pasul lui domol aleile parcului busturilor cărturarilor ardeleni, însoțit fiind de unul dintre puţinii săi prieteni adevăraţi: de răşinăreanul-sibian Aurel Cioran, fratele lui Emil, fostul său coleg de facultate, filosoful trăitor în capitala Franţei. Părea a fi tare obosit de atâta trudă în ale scrisului şi în ale gândirii profunde, dar şi de starea sa precară de sănătate, agravată de mulţii ani de puşcărie petrecuţi în temniţa de la Jilava, ca deţinut politic. Filosoful-scriitor purta în servieta-i învechită o adevărată comoară a scrisului eminescian. Ne-o va arăta şi povesti în şezătoarea literară care a urmat. Era în ziua de 15 ianuarie a anului 1985, atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului. Cu vocea-i tremurândă de emoţie a oferit „mângâierii” privirilor noastre câteva dintre manuscrisele foto-copiate, prin strădaniile sale, din vestitele „Caiete Eminesciene”, manuscrise păstrate cu sfinţenie în fondul de aur al Bibliotecii Academiei Române. Până la el, nimeni nu mai izbutise un astfel de dificil demers, gestul său constituindu-se într-o premieră în istoria literaturii române. Ca urmare, spusele sale de atunci încă mai răzbat până la noi, cei de acum: „… Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, nu cu-n Eminescu idealizat, nu cu-n Eminescu trimis în genialitatea lui, în haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură, mai departe, înfometaţi”. Te întreb, pe tine, cititorule: avea sau nu avea dreptate acel „Om printre oameni” atunci când spunea ceea ce am reprodus mai devreme?! Eu sunt convis că da! Și nu numai atunci, ci şi în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat! Atâta vreme cât vor mai fi Oameni pe Pământ!
Notă: Filosoful Constantin Noica s-a stins din viaţă în zorii zilei de 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani împliniţi. Venind în întâmpinarea mai vechii sale dorinţe, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist şi Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, au consimţit ca coşciugul cu trupul neînsufleţit al filosofului să fie acoperit de pământul lutos al unui colțișor umbros al cimitirului din preajma vechii biserici de lemn a Schitului Monahal din Păltiniş. Şi-o mărturisire, mai personală: dacă ar depinde de puterea gândului meu, atunci cu siguranţă că aş înşirui, la răscrucea drumului de munte al Răşinarilor cu Valea Ştezii, cel puţin cinci busturi, menite să înfăţişeze chipurile unor români de seamă: cel al cărturarului-teolog Andrei Şaguna; cele ale poeţilor Mihai Eminescu şi Octavian Goga, precum şi ale filosofilor-colegi de facultate Constantin Noica şi Emil Cioran.
„Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopt în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.”
(„Mortua est!”, Mihai Eminescu)
In memoriam Mihai Eminescu. 132 de ani de la moartea poetului
Budapesta, 15 mai 1895
La acea dată calendaristică, un tânăr ardelean de naţionalitate română îşi încheia studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din capitala Ungariei, susţinând teza de doctorat (potrivit uzanţelor ungureşti de atunci şi de acum), cu o lucrare redactată exclusiv în limba maghiară. O intitulase îndrăzneţ şi curajos, pentru acele timpuri şi locuri: „Eminescu, viaţa şi opera”. În ceea ce priveşte tipărirea acelei lucrări, sunt luate în calcul două variante: fie în teascurile tipografiei din cartierul-sat al Clujului, Someşeni; fie în cele ale tipografiei orăşelului Gherla, pe acea vreme cu o populaţie preponderent armenească. De altfel, pe exemplarul cu autograf, oferit de autor Bibliotecii Academiei Române, este menţionată Tipografia din Gherla. Însă, cercetătorii şi istoricii literari, inclusiv regretatul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, nu exclud varianta unor repetate reeditări ale acelui inedit şi valoros studiu. Oricum, este prima monografie tipărită dedicată în totalitate lui Mihai Eminescu. Autorul ei, adică acel tânăr student român din capitala Ungariei, purta numele de Elie (Ilie) Cristea. Nimeni altul decât viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu numele care îl va consacra în istorie, acela de Miron Cristea. Lapidar, vom spune că în respectivul prim-studiu biografic dedicat vieţii şi operei lui Eminescu, autorul ne dezvăluie, deosebit de argumentat, originalitatea încântătoare a limbajului poetic eminescian, remarcând că poetul foloseşte ca noutate gramaticală absolută forma gerunziului. O altă subliniere extrem de adevărată este şi cea privitoare la strădania reuşită a poetului de a crea expresii noi, surprinzător de frumoase şi de potrivite în vers, Eminescu evitând cu grijă expresiile inestetice, simpliste şi reci, inclusiv cele abstracte, apelând la epitete, comparaţii şi descrieri. Ca urmare, la Eminescu „Pădurea suspină”, „Ecoul râde de blândele plângeri ale junilor amanţi”, „Râul sfânt ne povesteşte cu ale undelor lui guri de-a izvorului său taină, despre vremi apuse…”. Remarcabile, dar şi pertinente, sunt şi constatările făcute de tânărul filolog asupra poeziei eminesiene! Mai ales că nu trecuseră nici şase ani de la moartea acestuia, iar scrieri de acest gen lipseau cu desăvârşire în literatura română. In finalul studiului biografic, autorul vine şi constată un alt mare adevăr, privitor la scrierea aproape muzical-vorbită a poeziei lui Eminescu. Dovadă că în efortul său de a împrospăta limba română literară, din acea vreme, Mihai Eminescu apelează şi la unele cuvinte desprinse dintre filele îngălbenite ale vechilor hrisoave rămase de la cronicarii moldoveni, munteni şi ardeleni!
O succintă prezentare a autorului
Se naşte, de la Reghin mai în sus, pe valea superioară a Mureşului, în satul Stânceni, din vecinătatea Topliţei Române (actualul judeţ Harghita), în data de 18 (20) iulie 1868 şi se stinge din viaţă la Cannes-Franţa, la 6 martie 1939; Frecventează Gimnaziul Săsesc din Bistriţa, iar în continuare pe cel grăniceresc din Năsăud; Urmează cursurile Institutul Teologic din Sibiu (actualmente Facultatea de Teologie „Sf Ierarh Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu), după care profesează ca învăţător-director al Şcolii Confesionale române din Orăştie, iar între anii 1891-1895 este student la Budapesta;
Încheind studiile universitare, autorul lucrării „Eminescu, viaţa şi opera”, revine la Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, instituţie care îl trimisesese la studii în străinătate, cu o bursă oferită de Fundaţia „Emanuil Gujdu”. Aici va îndeplini mai multe funcţii, devenind nu numai
un apreciat colaborator al revistei „Telegraful Român”, dar şi un adevărat „diriginte de şantier” al viitoarei Catedrale Mitropolitane, pentru ca în 1905, anul sfinţirii acesteia, să îndeplinească şi funcţia de preşedinte al Despărţământului Sibiu al Asociaţiunii Transilvane ASTRA;
Devine episcop de Caransebeş, iar după Unirea cea Mare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ocupă scaunul, rămas vacant, de mitropolit primat al Bisericii din România, funcţie întregită de titlul de membru de onoare al Academiei Române, contribuind din plin la unificarea bisericii românilor ortodocşi, în baza prevederilor statutului şagunian;
La 1 noiembrie 1925 este „uns” patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, calitate în care se implică şi în edificarea construcţiei a două biserici româneşti: cea din Ierusalim şi cea din ţinuturile Iordanului, inclusiv în înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din SUA şi Canada.
„Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
Trec şi se pierd în zare ca păsările ţării…”
(„Nu mă-nţelegi”; M. Eminescu)
De-ale vieţii valuri
La comemorarea lui Eminescu
Unii dintre noi am ajuns să credem că ştim absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot aşa cum câţiva dintre marii noştri literaţi cred că ştiu pe de rost atât viaţa cât şi opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de „Gânditorul din Păltinişul de deasupra Sibiului” (de filosoful Constantin Noica, 1909-1987) ca fiind „Omul deplin al culturii române”. În acest context, doar câteva exemple. Bunăoară, să-i credem sau nu pe statisticeni-editorialişti şi critici literari care ne spun nu numai că opera „poetului fără pereche” este tradusă în 150 de limbi ale Pământului dar şi că ea este răspândită în 250 de ţări ale lumii. De o fi sau nu aşa, n-am a şti cu exactitate. Dovadă şi următoarele două incredibile întâmplări, strâns legate între ele.
Prima: În vara anului 1869, la Praga, un oarecare maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza, din întâmplare, în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeş, cu ochi mari şi negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung şi puţin cârlionţat, iar pe deasupra şi frumos pieptănat şi bine îngrijit. Surprinzător de plăcut, pentru acel bătrân fotograf, mai era şi faptul că sfiosul tinerel din faţa lui îşi exprimase rugămintea pozării sale într-o impecabil de curată limbă germană literară, deşi mai devreme se recomndase că este român şi că regretă că nu cunoaşte nici o boabă din melodioasa şi cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar şi că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoştinţă, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduinţa de a face şi o copie a acelei reuşite fotografii, cu intenţia declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez..
A doua: După trecerea atâtor ani de la acea întâmplare, printr-un adevărat miracol cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei din Leningradul sovietic (actualul Sankt Petersburg) tocmai atunci când respectiva instituţie financiară hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, în anii vârstei majoratului. Cel care avea să adoarmă pentru totdeauna la 15 iunie 1889. Aşadar, bustul chipului său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre faţetele metalice a nu mai puţin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiţii deosebite ale metalo-plastiei artistice şi cu valori mult sporite pentru colecţionarii din întreaga lume. Se cuvine să mai facem şi precizare cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea „Anului Cultural Internaţional Mihai Eminescu”, manifestare iniţiată, pe plan mondial, de UNESCO-Paris îl comemorau pe Mihai Eminescu cum nu se poate mai frumos şi mai omenos, prin punerea în circulaţia numismaticei monetare universale a 2 milioane de monede a câte o rublă fiecare, purtând efigia chipului extrem de tânăr şi de frumos al marelui poet român.(n.a. Nu ţin minte să se fi petrecut un gestul asemănător din partea statului român. În sensul ca noi să fi omagiat (numismatic vorbind, nu filatelic), un scriitor rus sau sovietic, precum un Lev Tolstoi, Puşkin, Dostoievski, Cehov, Lermontov, Maiakovschi sau Şolohov). Şi vă rog să mai suportaţi încă o mărturisire. Și sper să fie nu chiar de prisos. În sensul că toate aceste cuvinte au fost compuse şi recompuse nu tocmai întâmplător, din moment ce în curând se vor împlini 155 de ani de la acel prelungit şi obositor prim-periplu Transilvan al poetului-adolescentin Mihai Eminescu! Cât priveşte acea călătorie prin Ardeal a lui Eminescu, din vara spre toamna anului 1866, primle aşezari care i-au ieşit în cale au fost Tulgheşul, Corbul, Borsecul şi Topiţa Română din defileul munţilor Gurghiu, Călimani, Giurgeu şi Harghita. Au urmat; apoi, numeroase alte sate, cătune şi mici orăşele din josul scurgerilor la vale ale apelor Mureşului, Ilvei, Sălardului, Gurghiului, Luţului şi Târnavei Mici, iar pe drumurile presărate cu aromele tomnatice ale strugurilor dulci şi merelor parfumate ajunge, într-un târziu, pe urcuşul dealului „Micii Rome” a Blajului cărturarilor latinizaţi ai vestitei „Şcoli Ardelene”, cu a lui Câmpie a Libertăţii de la 1848. De aici, mai departe, prin Crăciunel-Grânoasa, Alba Iulia, Gura Râului, Sibiu şi Răşinariul părinţilor şi bunicilor materni ai viitorului poet Octavian Goga şi filosofului Emil Cioran, pentru ca la capăt de drum să se ivească trecătoarea alpină Cârţişoara a lui Badea Gheorghe Cârţan, cu vestita ei Vamă a Cucului-Bâlea din Munţii Făgăraş.
Au trecut, aşadar, precum norii lungi pe şesuri, 171 de ani de la friguroasa iarnă a naşterii lui Eminescu, iar de la călduroasa vară a morţii sale, 132 de ani. Ce trist este că de atunci şi până acum, pe bolta tot mai puţin înstelată a poeziei româneşti n-a mai apărut un atât de strălucitor LUCEAFĂR LIRIC! Și mai am doar un sigur dor, adresat ţie, dragă cititorule: dacă nu eşti încă capabil să-l iubeşti, precum ar merita să-l iubeşti şi să-l înţelegi pe bădia Eminescu, măcar lasă-l în liniştitul său mormânt să doarmă în pace! Nu-i ponegri trudinica viaţă şi nici nu-i nega înţelepciunea și frumusețea operei sale! În Cimitirul Belu din Bucureşti îi veghează somnul deopotrivă: Sfânta Crucea de la căpătâi, Candela arzândă şi mândrul TEI cu ale sale înmiresmate flori din care harnicile albine culeg nectarul din vremea începutului anotimpului văratic!
PS: Acum, sincer să fiu, stau şi mă întreb nedumerit: ai noştri bravi tineri învăţăcei-IT-iști şi robotişti, viitorii bătrâni-urmaşi ai noştri, fi-vor ei capabili să presare pe „lungul drumului transilvan şi eminescian” măcar un verset adevărat, care să povesteasă în stihuri frumos ritmate de oamenii şi vremurile de atunci şi de acum!? Teamă mi-e, că nu! Ba şi mai trist de atât este că vor uita de toate câte au fost, câte sunt şi vor fi pe acest străvechi pământ grăitor de graiuri dulci şi vechi de când Lumea!!
