Muzeistică și credință creștină
De străbaţi lungile şi pitoreştile alei înverzite și înflorate ale Muzeului ASTRA din Pădurea „Dumbrava Sibiului”, din loc în loc îţi vor ieşi în cale atât case şi gospodării ţărăneşti bătrâne, cât și vechi şi ingenioase joagăre şi fierăstraie hidraulice pentru despicatul buştenilor; mori de vânt și mori pe ape pentru măcinatul bucatelor şi vâltori pentru spălatul şi îndesatul ţesăturilor; ateliere de fierărie, dogărie, cojocărie şi olărit; şuri şi grajduri de vite; stâne și saivane de oi; cherhanale, năvoade, undițe și vârșe ale pescarilor ruși și lipoveni din Delta Dunării; mici plantații de vii şi livezi; grădinițe de legume, zarzavaturi și flori, iar la principalele răscruci de drumuri și poteci de promenadă simţi îndemnul de a te închina creştineşte în faţa unor încântătoare troiţe şi cruci pictate, aduse atât din Răşinarii şi Sibielul Mărginimii Sibiului, precum și din Lăpușul și Oașul Maramureșului și Sătmarului. De-i duminică, sau o altă zi de sărbătoare religioasă, glasul clopotelor de aramă, ca şi ecoul bătutului la toacă al „lemnelor cântătoare ale cerului” te invită să treci pragul măcar a uneia dintre cele patru biserici multiseculare, ascultând Sfânta Liturghie în rostirea unor cucernici preoți, cantori, crâsnici și cântăreți de strane. Încercând să le deapăn povestea mereu le rânduiesc în ordinea vechimii lor în timp. Cea din anul 1672 are hramul de cinstire şi pomenire „Pogorârea Duhului Sfânt” și este adusă din satul Dretea, comuna Mânăstireni-Cluj; cea din 1759 poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” și provine din Bezdedul-Sălajului, satul natal al tatălui cărturarului-revoluţionar paşoptist Alessandru Papiu Ilarian, cel care își doarme somnul de veci în Cimitirul-Phanteom al cărturarilor ardeleni din preajma „Bisericii dintre Brazi” a Sibiului; cea din 1796 este înzestrată cu Sfântul Hram al „Înălţării Domnului”, locul ei de baștină fiind zona carboniferă a Comăneştilor ținuturilor Gorjene, iar cea mai tânără dintre toate bisericile-muzeale este fosta biserică satului-cătun Vința-Lupșa, de pe valea Arieșului Munților Apuseni.
Trimitându-şi Sfânta Cruce a Clopotniţei în înaltul cerului, mândra şi frumoasa biserică din Dretea-Clujului stă „cocoţată” pe o culme de deal înverzit şi înflorat primăvăratec, înconjurată de câteva vechi case de locuit și cuptoare de ars vasele ceramice ale unor vestiți olari, precum cei din Oboga-Olt, Horezu-Vâlcea și Corund-Harghita. Și mai trebuie spus nu numai că amintita biserică este clădită în întregime din grinzi masive de brad şi stejar, dar și că iscusiţii săi meşteri-cioplitori au suprapus și îmbinat grinzile una peste alta doar prin crestături, prinse între ele cu cuie de lemn. De asemenea că bătrânii teologi ai bisericilor neamului românesc, ortodoxe și greco-catolice, au convenit, împreună cu istoricii-muzeografii-restauratori şi cu pictorii-iconari să o numească „CAPELA SIXTINĂ”, datorită faptului că interiorul ei este acoperit de o adevărată BIBLIE ÎN IMAGINI, într-atatât de expresive încât, lucrând în secret, pictorii-zugravi, țărani români iobagi și slugi neștiutoare de carte pe pământurile grofilor unguri și baronilor sași, au fost nevoiți să renunțe la explicațiile scrise ale Bibliei Creștine. Dovadă că și Iconostasul a fost acoperit nu de diverse icoane, ca de obicei, ci de de o singură pânză pictată și ea nu numai în fugă, dar și cu șaptesprezece ani mai devreme decât încheierea lucrărilor de construcție a acelei bătrâne biserici. Astfel s-a izbutit ca Altarul să fie o adevărată lecţie de teologie, „predată” credincioşilor, nu de preoţi-dascăli ai enoriașilor, ci de creatorii picturilor murale ale bisericuţei din Dretea-Mânăstireni a Clujului. Studiate cu atenţia şi priceperea ştiinţei artei bisericeşti constatăm că tăcutele lor imagini îi spun privitorului următoarele vorbe: Ţine seama de Vechiul Testament, Învaţă din Noul Testament, Crede în Maica Domnului şi în Iisus Hristos ca să ajungi la Sfânta Treime! Și, astfel, se conturează lungul şi anevoiosul drum străbătut de Omul Pământean spre a lui Dreaptă Mântuire!
Ioan Vulcan
Doar niște reamintiri
Nimic mai omenos, mai frumos şi creştinesc decât să asculţi poveşti tare de demult, spuse de gurile poleite cu înţelepciunile unor vrednici ţărani bătrâni ai satelor. Ale acelor oameni care şi-au lăsat amintirile şi învăţăturile în păstrarea nepoţilor şi strănepoţilor. Iar norocul meu a fost că mama şi tata le-au semănat întru totul părinţilor lor. Ca urmare, am încercat să fiu şi eu ca ei, izbutind să văd lumea prin lumina sufletului, să exprim ceea ce simt cu ajutorul cuvintelor scrise în gazete şi a vorbelor rostite la radio pe calea undelor. Dar, haideţi, să vă mai spun încă ceva: îmi pare a fi tare măreţ acel ţăran român care atunci când munceşte se roagă doinind! Iar eu am avut norocul să-i găsesc şi să-i ascult, făcându-mi timp pentru a le pricepe şi înţelege tăcerile şi spusele. Aşa se face că au rămas în amintirile mele oameni tare faini, între care şi câţiva „plugari-orăşeni”, precum agniţenii Vlad Moise şi Nicolae Popovici de pe „Climăs”, Sabin Mădăraş de pe „Hotarul dealului cu nisip”, familia celor 7 frați tractoriști Rusu; Ion Mititelu şi Ilie Popovici din păşunea „Hevăzului”, Wagner Rudolf din „Casa de deasupra Holdobanelor”, familiile sătenilor hârtibăceni Ticuşan şi Avram din Vărd, Vaida din Veseudul văii sărate a Olbocului, Părău, Naicu şi Ţerbea din Coveş, Roman, Zolya şi Prişca din Bârghiş, Nistor, Vanga şi Vasiu din Beneşti, Tecoanţă şi Muller din Alţâna, Rogoz, Zbârcea şi Bârsan din Retiş, Scutea şi Stănuleţ din Chirpăr, Dragoman din Ţichindeal, Giurgiu, Borghină şi Nistor din Vurpăr, Galea şi Sava din Marpod, Sopa din Ilimbav, Raicu şi Achim din Ghijasa de Jos, Rogozan şi Băzărea din Ighişu Vechi.
Revenind la nevremurile de acum, voi spune că văzând, citind şi auzind câte grozăvii se petrec în lumea asta mare, ce pare că nu mai biruie să ne încapă pe toţi, am dat în „prostescul” obicei de a redacta manuscrisul intitulat „Jurnal de Război, în vremuri de Pace”. Cea mai recentă consemnare încercând să prezinte două mult prea triste şi înspăimântătoare posibile întâmplări, pe care iresponsabilii conducători ai ţării mele mereu le iau în derâdere, transfomându-le într-un fel de glumă. Iată despre ce este vorba: liderii de la răsărit ne tot ameninţă că într-un eventual conflict militar, mai întâi distrug Baza Militară NATO de la Deveselu, după care ne scufundă flota de război din Marea Neagră. Stau şi mă întreb: să nu fi aflat ei că nu mai avem nici măcar flotă comercială şi de pescuit, darămite de război?! Iar de nu mă cred că-i aşa precum spun, le dau eu un nume şi o adresă precisă să întrebe acolo cu glas răstit unde-i tot ce am avut şi acum nu mai avem! Atunci când pe valurile mărilor şi oceanelor România „plutea” pe locul 7 în lume și cu mare folos. Pentru că ce sunt ceea ce avem acum, dacă nu o nimica toată?! Două, trei fregate „second hand” şi un cochet vaporaş decorativ, echipat cu catarge şi pânze, frumos şi respectuos botezat „Bricul Mircea”!
Românilor moldoveni de peste Prut, să nu vă aud că nu v-am spus
Ia ascultați, domniile voastre! De veţi intra şi voi în NATO, iar apoi în Uniunea Europeană, dă Doamne să nu păţiţi tot atât de rău precum am păţit-o noi, românii din România. Adică, cu „investitorii” străini care au venit cu 200 de euro în conturi bancare, după care, îmbogăţindu-se prin jefuirea pădurilor și demolarea fabricilor şi vinderea lor la fier vechi, să vi se reproşeze că bruma voastră de industrie n-a fost „performantă”; că agricultura nu este ecologică; că armata-i o adunătură de neinstruiţi, că nu aveţi în case băi cu jacuzzi, că drumurile vă sunt proaste şi vinurile acre; că laptele vacilor, oilor şi caprelor musai trebuie muls electric şi că „drepturile” minorităţilor nu sunt conforme cu drepturile Omului, iar şcoala voastră naţională nu-i şcoală europeană. După care să vină un terchea-berchea care să vă ureze, în batjocură: „Să trăiţi bine!”, iar un altul care să vă spună să aveți „O țară a lucrului bine făcut”.
Grecii…
Prin comportamentul lor par a ne spune: „Ne-am săturat să mai dansăm pe muzică străină, chiar dacă ştim prea bine că cine plăteşte comandă muzica”! Şi o altă vorbă ieşită tot din gura unui grec, vorbă pe care de muuult n-am mai auzit-o din vreo gură de român: „Sunt sigur că ţara mea e una dintre cele mai bune din lume”!! Așadar, în demnitatea lui națională, grecul pare hotărât să se descurce cu o capră şi cu un măslin. Ca urmare, sunt convins că îşi vor plăti datoriile, dar fără jertfe inutile pe altarul cămătăriei internaţionale. Prevederile noilor Mecanisme de Redresare și Stabilitate Europeană, recent aprobate chiar şi de cei care au spus, inițial, „nein”, asigură o astfel de perspectivă optimistă. În concluzie: nu bănci puternice, state slabe și popoare resemnate! Occidentalii au fost obligaţi să înveţe că la așa-zișii „ăştia” sentimentul naţional este un format spiritual. Dar cine sunt „ăştia”?. Adică grecii. Dacă citim „Noologia” eruditului sociolog Ilie Bădescu, la pagina 609 se spune: „Europa este compusă din popoare apostolice şi popoare aduse la „Evanghelie” prin decrete regale. Popoarele apostolice sunt cele care au fost creştinate direct de Sfiinţi Apostoli… În Răsărit, grecii au fost creştinaţi apostolic”. Tot la fel ca şi noi, românii băştinaşi pe pământurile sfinte, roditoare şi cuminţi, așezate între nordul Fluviului Dunărea și cel al Mării Negre, ca și de o parte și de alta a lanțului muntos al Carpaţilor Românești. Numai că spre deosebire de greci, tot ortodocşi ca şi noi, prea am uitat de sfatul înţelept şi creştinesc „Discurs de la Blaj” al cărturarului sălăjean şi ardelean Simion Bărnuţiu (1808-1864), rostit pe Câmpia Libertăţii a Blajului, în primăvara înfierbântată de revoluționarii români ardeleni de la 1848, conduși de tribunul Avram Iancu: „Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii atât de uşor în partea lor…”.
Năravul din născare n-are vindecare
Apropo de ruşinosul şi păcătosul nărav de a agonisi prin orice mijloace, inclusiv prin toate formele de mică şi mare corupţie, cum ar fi: darea şi primirea de mită, traficul de influenţă, nepotismul, furtul din banii publici și cei privați, cămătăria, santajul şi falsul în acte publice. Iar românul atât de mult s-a obişnuit cu astfel de păguboase deprinderi, încât omul simplu şi cinstit e precum mielul, care, tăiat fiind, nu mai simte că e jupuit. Copilul, către mama şi tatăl său: „La şcoală ne învaţă că strămoşii noştri, dacii, au fost curajoşi, cinstiţi şi drepţi. Şi atunci cum de mulţi dintre noi, cei de acum, am ajuns leneşi, laşi şi hoţi!”. Prolog: Cineva şi-a pus în geamul dinspre stradă al elegantei sale vile următorul anunţ: „Stimate hoţule, degeaba intri aici, pentru că au fost alţii înaintea ta şi n-au mai lăsat nimic”.
Ne-am obişnuit să ne batem joc unul de altul
Fără să ne dăm seama că de fapt batjocorim nişte biete şi nevinovate animale. Astfel, ne spunem unul altuia: Te-ai îmbătat ca un porc; Eşti încăpăţânat sau încăpățânată ca un catâr; Eşti proastă sau prost ca o oaie; Stai în pat ca o vacă; Tragi la serviciu ca un bou; Umbili ca o curcă ploată; Munceşti ca un cal bătrân; Tragi pârţuri ca un cal sătul… Dar, oare, ce-or gândi şi spune animalele despre noi, oamenii!? Mă tem că nu ne vor ierta văzând şi auzind câte rele ne facem unul altuia! Iar în ceea ce le priveşte pe ele, în mod direct, cred că umblă cu blesteme împotriva noastră! Şi au dreptate. Pentru că după ce ne purtăm, chipurile, frumos cu ele, hrănindu-le şi adăpându-le, ocrotindu-le în grajduri şi coteţe, vin să ne mulţumească oferindu-ne de bună voie şi nesilite de nimeni, laptele, lâna şi ouăle. După care noi ce facem? Le punem la munci grele, înjugând boii, vacile şi bivolii la căruţe şi la pluguri; călărim caii şi îi înhămăm la trăsuri şi sănii, precum și la care de grele poveri. Apoi, le curmăm în mod brutal viaţa, sacrificându-le. Porcul gras, de Crăciun; găina, raţa şi curcanul îndopat de Anul Nou şi de Bobotează; mielul și iedul de lapte de sărbătoarea Paștilor, iar oaia, capra, vaca și vițelul în tot timpul anului! Bănuiesc că în sinea lor gândesc cam aşa: „Decât așa răi şi făţarnici stăpâni, mai bine lipsă. Alegem libertatea sălbăticiei și fugim din ogrăzile lor!”.
Ne-au ajuns din urmă cele mai sumbre datini și obiceiuri din epoca Evului Mediu timpuriu
Iar ele sunt numeroase şi diverse, între care şi unele dintre cele mai macabre şi de necrezut. Și anume: cel care omora un om, voit sau întâmplător, trebuia să plătească o anumită sumă de bani în funcţie de vârsta victimei. Morţii trecuţi de 65 de ani erau cei mai „ieftini” cu putinţă! Autorităţile acelor vremi cerând de trei ori mai puţini galbeni de cât pentru o victimă tânără, să zicem, între 20 şi 50 de ani, vârstă considerată ca fiind cea mai utilă societăţii. Şi, apropo de anii bătrâneţei: psihologul american James Hillman (1929-2011) a spus că „A fi bătrân e o adevărată aventură a vieții omului”! Şi avea mare dreptate. Pentru că aşa a fost şi aşa a rămas în toată lumea. Dar mai ales la noi, în Românica noastră. Dovadă că din totalul morților, din vremea pandemiei COVID-19, 80 la sută au fost oameni trecuți de vârsta pensionării! Iar dacă va lipsi în continuare presiunea optimă din buteliile cu oxigen, precum și paturile saloanelor ATI și atenta grijă a personalului medical, atunci în mai puțin de un an se echilibrează întregul buget național al pensiilor. În schimb se vor îmbogăți financiar toți cioclii ciubucari ai morgilor spitalelor, constructorii de sicrie, producătorii de lumânări, tămâie și colive, floricultorii coroanelor și jerbelor, precum și dricarii firmelor mortuare!
N-are nici un rost să ne fie frică de moarte…
Surprinzătorul şi creştinescul îndemn îl găsim relevat în mai toate scrierile grecului Epicur (n.341 î.Ch.-d.270 î.Ch.), întemeietorului curentului filosofic antic al plăcerilor supreme. În sprijinul spuselor sale el vine cu următoarea argumentație: „Moartea nu ne poate face nici un rău, pentru că atâta timp cât noi suntem, ea nu este, iar când ea este, noi nu mai suntem. Ce rost are să ne frământăm, din moment ce moartea este ceva cu care nu ne întâlnim!”. Așadar, mult adevăr-adevărat găsim în gândirea și vorbirea acelui grec, din moment ce atunci când ne merge bine nu ne mai gândim la moarte, ea devenind o întâmplare firească, biologică și naturală. Așteptând clipa când ne dăm duhul în liniştitul, blândul, cumintele şi dulcele somn cotidian al nopţilor! Dar ce te faci atunci când boala pandemică şi suferinţa fizică te însoţesc ani în şir, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă! Când moartea se abate peste noi prin violenţa unui accident. Sau a unei crime sadice şi lente. A unei nedrepte sau corecte condamnări la moarte. Și când execuţia acelei sentințe este mereu, mereu amânată! Uneori, chiar ani în șir. Cum se întâmplă în ţările în care legea condamnării la moarte n-a fost abolită. Iar tu, condamnatul, fiind lucid şi în toate facultăţile tale mentale, n-ai de unde a şti cât va mai dura scurtul sau lungul răgaz care desparte viaţa de înspăimântătoarea moarte. Şi în tot acest interval de timp mintea ta continuă să gândească şi să se îngrijoreze, iar dorinţa de a trăi creşte! Mărturisiri sincere (vorbite, auzite sau scrise), ne relevă faptul că în toate aceste împrejurări, fie că cel în cauză este credincios practicant sau ateu convins, Omul Om îşi trimite gândul, ruga şi speranţa Divinităţii. Adică, Celui de Sus. Lui Dumnezeu! Cerşindu-i marea Lui bunătate, milă, îndurare şi iertare!
Gânditoarele râuri bătrâne
Fraţi buni, precum sunt de o veşnicie, Mureşul, Oltul şi Bicazul îşi au obârşia izvoarelor în acelaşi „pinten” de stâncă al masivului Hăşmaşul Mare din lanţul muntos al Giurgeului și al „Pietrei Singuratice”. Grăbite şi dornice, parcă, de a-şi oferi apele limpezi şi reci nevoilor oamenilor, cele trei falnice râuri străbat, mai întâi de toate, locuri şi aşezări pe nedrept uitate, precum fostul Centru minier cuprifer Bălan, Voşlobeniul crescătorilor şi păstorilor de animale, cu viaţa lor grea descrisă de romancierul Geo Bogza în măiastra-i scriere care este „Cartea Oltului”; Gheorgheniul forestierilor şi silvicultorilor, Lacul Roşu turistic şi Bicazul Ardelean cu „porţile” lui zăvorâte de spectaculoasele sale chei calcaroase. Abia scăpate de prima „îmbrăţişare” a munţilor că apele legendarelor trei mari râuri pornesc năvalnic şi hai-hui prin ţară, mereu şi mereu învolburându-se în fiecare defileu ivit în cale. Ca şi cum bătrânul şi statornicul lor părinte geologic le-ar fi „aruncat” în faţă, din prea multă răutate şi durere a despărţirii, capcane care par de netrecut, obligându-le să întârzie cât mai mult momentul despărţirii şi al revărsării lor în alte şi alte râuri. Şi totuşi, inevitabilul se va produce, după ce au străbătut prin ţară sute şi sute de kilometri, timp în care s-au înfrăţit cu multe alte văi, pâraie şi mari râuri, preluându-le şi tulburându-le apele copleşite de atâtea întâmplări şi amintiri culese în lungul, anevoiosul şi obositorul lor drum spre Dunăre. Deci, de la Munte, în Fluviu, iar apoi în Marea cea Mare, iar de aici, mai departe, înspre Lumea Nesfârșită și Adâncă a Apelor. Şi astfel, imaginativ, mereu se rescriu paginile „Cărţii Oltului” şi ale „României pitoreşti”, autorii lor fiind Geo Bogza şi Alexandru Vlahuţă. Cei care ne-au lăsat moştenire literară două încântătoare cărţi, între ale căror coperte să putem aşeza, din când în când, câte o nouă pagină. Aşa cum încerc să fac şi eu prin această însemnare!
