Mult mai mult decât niște simple firimituri de viață adevărată (22)

Cumințenia cuminte a Omului de Omenie

– Cunoscându-l pe cel care mi-a fost un bun prieten-sfătuitor, pe răposatul ţăran-oier „Mitu Ştef al ciobanului”, om cuminte și cu multă minte, fain la chip şi bun la suflet, fiu al satului Gura Râului, din Mărginimea Sibiului, m-am convins încă o dată de adevărul adevărat cum că bătrânii înţelepţi seamănă între ei precum copiii-bebeluși din leagăne!

– Din spusele unei nu prea tinere țărănci ardelene dintr-un sat de munte: „Ai o minte dezgheţată şi o vârstă înaintată”; „Cele mai bătătorite uliţe şi poteci ale aşezării mele natale duc spre şcoală, biserică şi cimitir”; „Buna mea dăscăliţă toate le făcea după glasul neauzit al inimi sale”; „Să vă îngemănaţi glasurile şi gândurile în rugăciune, spre a avea călăuze îndrumătoare în viaţă Credinţa, Harul, Darul şi Fapta bună.”

– La vremea cuvenită, însă din trecutul vieţii şi rânduielilor ţăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în cătănie, apoi se însura cu cea mai faină şi cumsecade fată din satul lui, după care, vreme de 30 de ani, aveau împreună copii nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi deştepţi, cuminţi, frumoşi, harnici şi pricepuţi. Iar cel mai gospodar dintre ei și drăgăstos de părinţi se însura dacă era băiat sau se mărita dacă era fată, pe curtea casei părinteşti, având grijă de bunici, de mamă şi de tată până când aceştia închideau ochii pentru totdeauna!

– Curând, ziua se afundă în întuneric, soarele scăpărând în roşeaţa cerului de dincolo de orizont. Este vremea când pe uliţa mare prinde a intra gălăgioasa ciurdă a vacilor şi bivolilor. Din loc în loc se zăresc focurile arzânde în curţile oamenilor, pentru că suntem în ajunul unei sfinte sărbători creştine dedicate cinstirii memoriei morţilor. Iar dogoarea acelor focuri încearcă să încălzească mormintele, săpate în pământul reavăn al grădinilor din spatele șurilor, și în care se odihnesc dragii lor moşi şi strămoşi. Creştinescul obicei, de a ţine cât mai aproape amintirea dragă a străbunilor înaintaşi, se mai păstrează şi astăzi în crângurile şi în cătunele îndepărtate, locuite de bătrânii moți-ciubărari și aurari ai Munţilor Apuseni. Locuitorii dintr-o altă parte de Țară Românească au aceleași datini ale neuitării morților. Sunt maramureşenii, cioplitori ai lemnului pentru porţile sculptate și bisericile ţuguiate. Asemănătoare celor două multiseculare din Ieudul lui Ștefan Hrușcă, rapsodul cântărilor-doinite şi sfintelor colinde de Crăciun şi Bobotează. Sunt acele biserici falnice, simple şi cuminţi, intrate în patrimoniul mondial UNESCO. Crucile de pe turlele lor, acoperite cu „solzii” mărunţi ai şindrilelor din lemn de paltin, par a se opinti spre înaltul cerului. În vreme ce eu gândesc că cei care le-au înălţat trebuie că au avut o aşezare sufletească bună. Dovadă că, dacă vei păşi pragul caselor urmaşilor acelor ziditori de biserici, vei zări, la capătul paturilor de odihnă şi de veghe, hrisoavele vechilor cărţi de rugăciuni. Parcurse, din scoarţă în scoarţă, de ochii lor obosiţi de bătrâneţe şi de neîncetata trudă a lucrării pământului, scormonit cu mâna şi cu sufletul. Atât cărţile de rugăciuni, învelite în ţesătura tricoloră, cât şi bunul obicei al cititului sunt deprinderi şi moşteniri venite din generaţiile bunilor străbuni. A acelora care îşi dorm somnul de veci în mormintele aşezate în preajma caselor de locuit şi al gospodăriilor de gospodărit. Și tot un dar de moştenire sunt şi ochelarii de pe nasul babelor şi moşilor. Pentru că și ei par a fi tare obosiţi de atâta purtare! Toate la un loc sunt lucruri dragi şi sfinte amintiri, care nu se împrumută și nici nu se înstrăinează. Pentru că toţi din neamul lor s-au născut și au copilărit, au crescut şi s-au însurat pe curţile acelor bătrâne case! Chiar și cei plecați în străine depărtări de lume au păstrat lucrul cel mai de preţ, încărcat de multe dragi şi triste amintiri: Casa părintească. Ea niciodată nu se vinde! Doar se împrumută din generaţie în generație!

 ***

 Luaţi aminte şi ţineţi minte, dragi români…

Nu de alta, dar suntem doar la sfârșitul deceniului doi (2), din ceea ce se crede că va fi primul secol al „Tragicului Mileniu 3”. Îl numesc astfel pentru că nu pot pricepe, nici în ruptul capului, de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca în mijloc de vară, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a secetei prelungite. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiurile şi solstiţiurile astronomice ale iernilor şi primăverilor. Cât despre celelate necazuri şi întâmplări neîntâmplătoare ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părțile şi ungherele. Şi de cele mai multe ori când nici nu ne așteptăm. Adevăr nu numai deosebit de trist, dar şi dureros de adevărat!  Numai sărmarul țăran-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii, că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice, iar mijlocul toamnelor seamănă cu începutul timpuriu al iernilor.  Doar el, țăranul român, mereu își vede de rostul său. De dragul de a nu lăsa pământul nelucrat, el îl ară și îl seamănă, chiar dacă are hambarul plin cu bucate!

 ***

 Apropo de etnia romilor şi nu numai

Când în anul 1844, pe vremea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, boierii din Ţara Românească au fost nevoiţi să-i elibereze din iobăgie pe ţigani, multe dintre familiile acestora au refuzat să-şi părăsească stăpânii, neavând nici case şi nici pământuri unde să se stabilească! În zilele noastre, lucrurile sunt şi mai complicate, datorită multor retrocedări trunchiate. Victimele injustiţiei fiind mii şi mii de familii de români care au rămas fără pâmânturi, fără păduri, case şi gospodării. Iar fără sedii, numeroase şcoli, grădiniţe, spitale, azile de bătrâni, dispensare medicale, biblioteci, cinematografe şi cămine culturale!

***

Nu toţi „prostănacii” sunt proşti adevăraţi

Este şi cazul sasului sighişorean Carl Wolff (n.11 oct.1840 – d. 3 oct.1929), cel care în vremea cât a fost elev la „Şcoala din Deal” (actualul Liceu „Josif Heltrich”), dovedea atât de multă nepicepere şi delăsare la învăţătură şi la lucru de mână încât tatăl său, Josef Wolff, un reputat medic uman, spunea despre propriul lui fiu că „prostănacul ăsta nu pricepe nimic”. Numai că acel copil (doar aparent leneş şi hăbăuc la învăţătură) avea să devină un eminent student al Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Viena Imperial Habsburgică, iar apoi un destoinic finanţist şi priceput edil al iubitului său Sibiu adoptiv. Dovadă că va ajunge, rând pe rând, să fie fondator voluntar al Asociaţiei de Înfrumuseţare a Oraşului; director plătit al Casei de Economii şi al Uzinei Electrice; „finanţator şi diriginte de şantier benevol” al Băilor Comunale „Neptun”, al liniei ferate de cale îngustă Sibiu-Agnita (1910), precum şi al dotărilor şi extinderilor de la Hotelulul „Împăratul Romanilor”. Şi cu toate că „mânuia” sume imense de bani, strânse din impozitele achitate de sibieni, ca şi din donaţiile acestora, pentru el şi familia lui (care o viaţă întreagă a locuit în chirie) a construit doar o mică căsuţă în care s-a mutat cu trei ani mai devreme de a muri (3 octombrie 1929). Numai că s-a dovedit, şi în acest caz, că „profitând” de proverbiala lui modestie şi cinste, sibienii l-au dat uitării o bună bucată de vreme, amintindu-şi de el şi de faptele sale deosebite doar cu puţini ani în urmă, atunci când au dezvelit un bust cu chipul său în parcul noului Spital-Cămin de Bătrâni care îi poartă numele, situat pe malul stâng al râului Cibin. Este primul edificiu de acest fel din România, construit şi echipat, în întregime, de către statul german.

Notă: Văzând cât de multe şi de grave neregului se petrec în ţara asta, începând din Decembrie ‘89, vin şi te întreb pe tine, cititorule: unde sunt acele îndepărtate timpuri şi oamenii lor harnici, cinstiţi şi modeşti de atunci!? Pentru că vedem cum un aşa zis nimeni în drum, un tăietor de frunze la câini, odată ajuns politician guraliv şi mincinos, peste noapte devine un conţopist la stat, după care în numai 2-3 ani strânge atât de multe averi încât unei întregi familii i-ar trebui un secol de muncă şi de agoniseală cinstită! Că se poate să fii un om integru şi să trăieşti în cinste şi corectitudine o viaţă întreagă, o dovedeşte şi fostul primar destoinic al Sibiului, sasul-sighişorean Carl Wolff, de la cărei naştere s-au împlinit 181 de ani.

***

„Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” (Petre Ţuţea)

 Originalul şi surprinzătorul gânditor al gândurilor omenești

Marți, 6 octombrie – 118 ani de la naştere   

Vă invit să luați aminte şi să ţineți minte la ceea ce spunea Omul Țuțea

• „Când domină individul, e anarhie; iar când domină societatea, e tiranie. O formulă socială ideală nu s-a descoperit”.
• „Acum se trăieşte din improvizaţii, de pe o zi pe alta.”
• „Protestantismul e religia coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii”.
• „Libertatea autonomă e de neconceput. Dovadă că apari, dovadă că creşti, dovadă că descreşti, dovadă că îmbătrâneşti, dovadă că mori. Eşti predeterminat. Şi astfel, nu-ţi rămâne decât să intri în spaţiul ocrotitor al Bisericii. Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber! E definiţia creştină a libertăţii. Adică eşti liber întru Dumnezeu, nu în tine, care eşti finit, şi mergi la biserică deoarece crezi, iar nu pentru că ştii”. Notă: Ţuţea îşi aminteşte cum, copil fiind, visa la o scară mare, mare de tot, care să-l ducă acolo, sus, pe una dintre stele. Fiind întrebat dacă s-a simţit vreodată inspirat, el va răspunde astfel: „Niciodată! Eu sunt un om făcut. Un om construit cu sârguinţă. Două vocaţii îmi lipsesc: cea de erou şi cea de sfânt. Şi nu mă deranjează, pentru că nu sunt singurul”.
• „Informaţia e modul omului de a se înşela pe sine”.
• „Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să-şi chinuie semenii. Omul captiv nu poate fi fericit. Suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate, până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie. Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi”
• „Definiţia mea despre mine este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui în fire”. Notă: În concepţia lui Ţuţea oamenii ar fi de patru tipuri: Căutătorul, Scepticul, Indiferentul şi Imbecilul (născut şi nu făcut), acesta din urmă fiind „un deşeu bio-istoric”.
• „În generaţia mea, Noica (n.a. Constantin) a fost considerat interesant, dar nu şi inteligent. Ca şi Eliade (n.a. Mircea). Ştiţi cine a fost inteligent în generaţia mea? Cioran (n.a. Emil). Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu este un înţelept, ci un disperat. În esenţă este anticreştin. Însă despre Nae Ionescu se spune că scuipă inteligenţă! Două personalităţi din epocă s-au detestat: Nae Ionescu şi Blaga (Lucian). Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era vorbitor bun. Ţinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună şi ne-am înţeles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: genul oralităţii!”.
• „Sunt consolat pentru că sunt bătrân, că mă aşteaptă moartea şi că nu am mormânt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sunt agăţat de viaţă cu ultimele ghiare… Nu-i cred pe cei care spun că mor consolaţi şi solemni. Doar sfinţii sunt capabili de aşa ceva. Nu e un fleac încercarea morţii. Aş vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorinţă şi această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brânză n-aş face dacă aş mai trăi o sută de ani, dar nici puţin lucru n-ar fi. De la o vârstă, fiecare zi în plus e un cadou.”
• „Din toată imaginea morţii, îmi displace mormântul. Să pui pământ pe tine!”.
• „Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfânt.”
• „Sunt stări umane când dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte.”
• „Ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român.”
• „Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc”. Notă: Dorinţa lui era să îşi petreacă ultimii ani de viaţă într-o mănăstire: „Aş încheia, ciclic, cu o altă formă de detenţie, izbăvitoare”. Notă: Adică: să trăiască în ritmul slujbelor, să se trezească în sunete de toacă şi să adoarmă păstrând în auz ultimele vibraţii ale clopotului vecerniei, dorind să trăiască într-o ctitorie domnească. Uitându-se la salba de mănăstiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definiţie dată de poetul Mihai Eminescu: „sumă lirică de voievozi”. Şi pentru că cu puţine zile în urmă a fost sfânta sărbătoare a Acoperământului Maicii Domnului (joi, 1 octombrie 2020), să lecturăm câteva dintre gândurile creştineşti ale lui Petre Ţuţea, aşternute pe hârtie cu mâna lui tremurândă. Şi nu numai de boală, dar şi de teama de a nu greşi cumva:
• „Dumnezeu se situează deasupra evenimentelor vieţii mele. În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni”.
• „O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, acesta moare aşa, dihor”
• „Dumnezeu este creator, iar omul imitator.”
• „Trebuie să golim din prea plinul „Eului”, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu.”
• „Eu cred că războiul nu e făcut de oameni, e mult prea serios. Îl face Dumnezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război”.
• „Te întreb: Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, pentru că exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.”
• „Nu mă consolează că sunt român decât Dumnezeu, Blaga Lucian, Nae (Ionescu) şi răcoarea câtorva biserici”.

 ***

„M-am băgat slugă la viaţă…”

Mărturisea încântător de cântător auzului nostru, cu inegalabila ei naturaleţe şi frumuseţe în glas şi în chip, mult regretata fată mândră şi plăcută, cu ochii ei mici, negri şi strălucitori. În vreme ce, alăturat părului ei cârlionţat se alinase, pe obrazu-i drept, o aluniţă-bobiţă şi întrebătoare: „Să fie oare cu adevărat că purtătoarea mea s-a băgat slugă la viaţă, ori numai glumeşte glumind şi zâmbind?!”.

Aşa a fost şi tot aşa va fi, în amintirile noastre cele mai dragi, regretata Ramona Fabian, născută la data de 2 iunie 1979 şi şcolită la Târgu Mureş, iar copilărită, dezmierdată şi alintată, în vecinătate, la Sâncraiu de Mureş, în casa grijuliilor săi părinţi. Ei fiind de loc din comuna Bandul de Câmpie, locurile natale şi ale interpreţilor de muzică populară Gheorghe Palcu şi Dumitru Fabian, precum şi ale cantautorului Mircea Rusu. Ramona, însă, era o prea-frumoasă şi talentată fată, aleasă de bunul Dumnezeu, ca prin cerniţii şi jertfelnicii săi părinţi să fie plăcută celor care o aud cântând şi o văd mergând, zâmbind şi jucând ţărăneşte şi ardeleneşte! Trecută, însă, din păcate, la cele veşnice şi iertătoare în tragica zi de 5 octombrie a anului 2013. Accidentul rutier înspăimântător de brutal, curmându-i neodihna vieţii mult prea de timpuriu. Tragedie petrecută în apropiere de satul Mihai Viteazul, de pe raza Saschizului sighişorean şi mureşean. Iar noi nu întâmplător ne aducem şi readucem aminte de Ramona tocmai într-o astfel de perioadă calendaristică precum cea de acum, de luni, 5 octombrie 2020, deoarece era acea zi ca neziua! Atunci când, cu șapte ani în urmă, o mult prea tragică întâmplare a făcut să ne trezim, ca din senin, că am rămas doar în tovărăşia amintirii chipului ei frumos şi glasului său neasemuit de dulce și de ardelenesc, de transilvan şi de mureşean. Însă, noi rămânem cu nădejdea nădăjduită că Îngerul ei păzitor, cu a lui trâmbiţă sunătoare, îi veghează somnul liniştit în Înaltul Senin al Cerului Românesc. Iar ca drept răsplată a grijei pe care i-o poartă, clipă de clipă şi ceas de ceas, mereu o roagă să-i recite frumoasele ei versuri, puse pe portativul orchestral al cântărilor încântătoare de dor şi jele!

Aşadar, dragă fată dragă, este pentru a ȘAPTEA OARĂ când al tău odihnitor mormânt va fi înmiresmat cu tomnaticile şi brumăriile crizanteme ale grădinilor floricole de pe Mureş şi Târnave! În vreme ce, în stângăcia scrisului său, anonimul gazetar al amintirilor tale îţi şopteşte SOMN UŞOR ŞI NOAPTE BUNĂ!

 Ioan Vulcan-Agnițeanul