Cărturarul-domnitor Dimitrie Cantemir (n. 26 oct. 1673 – d. 21 aug. 1723)
A fost, în două rânduri, domnitorul Moldovei (anii 1693 şi 1710-1711), însă destinul vitreg i-a hărăzit să fie înmormântat nu în pământ românesc, ci în cel rusesec. Adică în cimitirul oraşului Dimitrovsk.
Era în vremea când pe tronul Marelui Imperiu de la răsăritul Europei triumfa mult temutul ţar Petru cel Mare I (1672-1725). Cel care credea, cu toată convingerea sa, că Dumnezeu i-a pus coroana pe cap pentru a face din Rusia cea mai puternică ţară a lumii.
Acum, după trecerea a 297 de ani de la moartea cărturarului-domnitor moldovean, se cuvine să fim întrebaţi de cititorul acestor rânduri: de ce şi pentru ce tocmai acum această scriitură gazetărească, aparent mult prea întârziată?! Iar eu îi voi răspunde: pentru simplul şi îmbucurătorul motiv că după trecerea a aproape trei secole de la dispariţia pământeană a distinsului cărturar, oficialităţile Federaţiei Ruse au acceptat (cu ceva ani în urmă), ca scriitorul şi istoricul-documentarist Constantin Barbu (cunoscător al mai multor limbi străine, între care latina, rusa şi turca) să aibă acces nelimitat la miile de pagini ale manuscriselor lui Dimitrie Cantemir, secretizate în Arhivele Naţionale de la Moscova. Ca urmare, după o îndelungă şi dificilă strădanie intelectuală şi diplomatică, el reuşeşte să încheie redactarea şi tipărirea primelor 25 de volume din „Integrala manuscriselor Cantemir”, iar în semn de recunoştinţă pentru nobilul gest făcut de autorităţile ruseşti a oferit preşedintelui Federaţiei Ruse, domnului Vladimir Putin, precum şi Academiei de Ştiinţe din Moscova, câteva seturi din exemplarele de lux ale respectivelor volume.
Precizăm faptul că Dimitrie Cantemir era fiul unui alt vestit domnitor al Moldovei (Constantin Cantemir, cel care a domnit între anii 1685-1693, tatăl scriitorului și diplomatului rusofil Antioh Cantemir (1708-1744). De asemenea, că a fost ostatic la Poarta Otomană, copilărind în Constantinopol (actualul Istanbul) vreme de 17 ani; că după înfrângerea armatelor ruso-moldovene de către oştirea otomană, în bătălia de la Stănileşti (1711), el, împreună cu întreaga lui familie, se refugiază în Rusia, unde îşi va petrece tot restul vieţii. Perioadă în care se dedică studiului ştiinţific aprofundat, respectiv scrisului academic şi literar. Paralel, îndeplinind şi atribuţiunile de consilier intim al ţarului. Este acea perioadă a vieţii sale când marii învăţaţi ai lumii îl considerau un desăvârşit enciclopedist, etnograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor. Dovadă că, în anul 1714, pentru meritele sale deosebite, Academia din Berlin îl primeşte în rândurile membrilor săi de onoare, fiind autorul a numeroase lucrări ştiinţifice şi literare, de valoare universală, între care: „Divanul, sau gâlceava înţeleptului cu lumea”(Iaşi, 1698); „Icoana de zugrăvit a ştiinţei sacrosante”(1700); „Istoria ieroglifică” (Constantinopol, 1703-1705), scrisă în limba română, lucrare considerată ca marcând începutul romanului politico-social românesc; „Creşterea şi descreşterea curţii otomane” (1714-1716), lucrare publicată şi tradusă în limbile engleză, franceză şi germană; „Hronicul vechimiei româno-moldo-vlahilor” (1719-1722), redactat în limba latină, iar apoi tradus de autor în limba română; „Descriptio Moldaviae” (1714-1716), studiu ştiinţific redactat în limba latină, la cererea Academiei din Berlin, şi considerat a fi prima monografie geografică românească; „Prescurtare a sistemului logicii generale”; „Cercetarea naturală a monarhiilor”; „Sistema religiei mahomedane”, precum și un sistem original de notaţie, pe portativ, a muzicii orientale, folosind alfabetul turcesc.
Caracterizându-i viaţa şi opera, istoricul-academician român Nicolae Iorga (1871-1940) spunea despre el că „este un erudit de talie europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit şi un Lorenzo de Medici al nostru”. Adevărul adevărat este că a fost cel mai de seamă gânditor şi om de ştiinţă din cultura românească veche. Notă: Se cuvine să fac precizarea că învăţatul Lorenzo de Medici (1449-1492) a fost conducătorul Republicii Florentine în vremea Renaşterii italiene și că discipolii săi îl supranumeau „magnificul latinităţii”.
Istoricul-academician Ioan Lupaş (1880-1967)
Este nu numai fiul Săliştei Mărginimii Sibiului, dar și cel care, scriind despre Andrei Şaguna (1809-1873), Mitropolitul Ortodox al Ardealului, se întreba: „Şi fără el, unde am sta azi? Se întunecă gândul la această întrebare!” (…) „Dacă Şaguna nimic altceva n’ar fi făcut, spunea în 1892 profesorul Dr.Barcianu, decât să reînfinţeze vechea mitropolie istorică a Românilor din Ungaria şi Translvania, şi ar fi fost de ajuns, ca nemuritor să-i rămână numele între noi” (…) „nu poate fi conducător de talie măruntă acela care prin încrederea ce o inspiră şi prin încrederea ce o ştiuse să-şi câştige până şi locul cel mai înalt, a izbutit să împrăştie negura groasă a îndoielilor de tot felul asupra loialităţii poporului, încredinţat păstrării ei, care cu pieptul înfruntă năvălirea străinilor, cu drapta se apără de atacurile venite de la fraţi, cu stânga – adesea trebuia să domolească năvălnicia firească a propriilor săi credincioşi, iar fiinţa sa întreagă să o pună în cumpănă, pentru ca din părţi fără legătură strânseseră timp de un veac şi jumătate, să închege un organism nou: mitropolia Românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, care să făgăduiască roadă bogată, nu numai pentru noua viaţă bisericească, ci şi pentru cea naţională românească”.
Episcopul evanghelic al saşilor transilvăneni, Georg Daniel Teutsch (1817-1893), remarca, la vremea lui: „Aproape o generaţie întreagă, Şaguna a fost conducătorul intelectual – singurul recunoscut – al poporului său şi a putut să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele. Adevărat că i-au venit în ajutor schimbările radicale din anul 1848 şi următorii, dar ca un merit personal trebuie a i se recunoaşte că, cu privirea sa ageră şi cu judecata sa înţeleaptă, a ales la timp însemnătatea acestor schimbări şi s’a ştiut folosi de ele”.
In memoriam: Bucureşti – Praga – 21 august 1968
Cel puțin românii trecuţi de 65 de ani îşi mai amintesc de îngrozitoarele zile şi nopţi în care, cu înfrigurarea inimilor noastre, ne rugam muţeşte ca tancurile sovietice, în drumul lor feroviar și aeropurtat spre înăbuşirea „Revoluției de catifea – Primăvara de la Praga”, să nu treacă prin și peste ţara noastră. Au urmat acele înălțătoare momente de patriotism popular în care, președintele de atunci al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, avea să rostească, în Piața Universității din București, un înflăcărat discurs împotriva invaziei în Cehoslovacia a trupelor unor țări socialiste, semnatare ale Tratatului militar de la Varșovia. Nu și cele ale țării sale! Și, astfel, devine unul dintre cei mai stimați și îndrăgiți politicieni în ochii liderilor lumii occidentale. De atunci și până astăzi, când se împlinesc 52 de ani de la acele evenimente, lumea s-a schimbat radical, atât în bine, cât și în rău. Numai că noi, românii, avem și un alt mare defect al răutăților noastre de judecată fără judecată: să ne forțăm să uităm istoria adevărată a neamului românesc! Și ca urmare, puțini sunt cei care îi recunosc și meritele, nu doar greșelile. Și vă reamintesc că acest „comunist anticreștin” și-a înmormântat părinții cu sfintele slujbe religioase ale preoților ortodocși din Scorniceștii inimii ținuturilor Olteniei! Ba mai mult: la o partidă de vânătoare, de prin pădurile Munților Gurghiului, de la Reghin spre „Fundătura Lăpușnei”, venind o vreme mare, cu fulgere și trăznete, mie, personal, mi-a fost dat să-l văd făcându-și semnul crucii, îndemnându-ne pe toți cei de față să-i urmăm creștinescul exemplu!?
În același context, un gând gândit și exprimat cu glas tare de filozoful Petre Tuțea (n. 6 oct. 1902 – d. 3 dec. 1991): „În sfârșit să dăm Cesarului ce este al Cesarului! A fost şi bou pe deasupra prin cultul personalităţii, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte (…) Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi! (…) Aţi văzut, domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea. (…) Faptele vorbesc! Ceauşescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era «bine» pe vremea lui, dar puţini ştiu cum era România înainte de Ceauşescu! Acest conducător a fost pentru ţara asta, ceea ce a fost Kamal Ataturk pentru Turcia şi Abdul Nasser pentru Egipt: tatăl națiunii! Ceauşescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive şi avioane (…) Nu ştiu dacă, păstrând proporţile, există performanţe asemănătoare în istorie, poate Ramses cel Mare, Ceauşescu a dictat să se ridice şcoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane şi vapoare, metrouri, irigaţii pe mii de hectare, poduri impresionante, canale maritime şi fluviale, ba chiar şi autostrăzi. În 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile şi a dublat populaţia urbană. De fapt este incredibil. Dacă ştiţi ce vorbesc şi scriu, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi, peste asta, a păstrat demnitatea acestui popor tâmpit! (…) Înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini”.
Atunci când ţara continuă să fie nu numai prost gospodărită şi cârmuită, dar și jecmănită. Atunci străinii răuvoitori au curajul şi neobrăzarea să spună şi să scrie despre noi că suntem ţigani împuţiţi şi hoţi la drumul mare; mincinoşi şi puturoşi din cale-afară; pungaşi şi traficanţi de droguri şi de arme. Că suntem tot ce vor ei! Nu români truditori, evlavioşi, ospitalieri, darnici şi cuminţi. Şi nici nu-i de mirare, de vreme ce chiar între noi ne bârfim şi ne dușmănim! Adică: între cei care încă n-au prins a luat drumul străinătăţilor. Ca urmare, nu ne mai ceartă străinii de ţară şi de neam, din moment ce ne înjurăm şi ne batjocorim noi între noi! Atât de rău au ajuns să fie rânduite lucrurile în această ţară încât nici nu-i de mirare că ziariştii răuvoitori inventează subiecte gazetăreşti şi filmuleţe documentare de senzaţie pe seama noastră! Şi ca şi în alte numeroase dăţi, oficialităţile Statului Român rămân într-o condamnabilă pasivitate, nerecunoscând că această ţară este făcută de ruşine și din marea lor vină! Noi, românii de rând, rămânând ceea ce am fost întotdeauna: enervant de toleranţi, de iertători și de uituci! Dovadă că nu ţinem nici mânie şi nici supărare! Iertăm, iertăm și iarăşi iertăm! Însă ceea ce-i sigur este că mereu o luăm de la capăt: ospitalieri din calea afară, oferind flâmânzilor pâine şi sare; setoşilor, apă limpede şi rece; obosiţilor, sălașuri odihnitoare; bătăuşilor, cealaltă față a obrazului; celor care pornesc războaie, cătane-eroine; bolnavilor şi bătrânilor înstăriţi ai lumii, medici gata instruiţi şi menajere pricepute şi răbdătoare; lacomilor de pretutindeni, pământuri fertile şi bogate în toate cele; munţi încă împăduriţi şi străbătuţi de ape curate; afemeiaților, fete mândre, frumoase şi prostuţe. Astfel că ni se potriveşte vechea zicală din popor: „Ţara arde şi baba se piaptănă!” Și în vreme ce, an de an, culturile agricole ale ogoarelor româneşti secătuiesc în arşiţa verilor de prea multă şi prelungită secetă, iar în alte locuri din țară pier sub nămolul inundaților și în bătaia grindinelor, nepoliticienii-parlamentari, guvernamentali și prezidenţiali se fac că muncesc, cu mască și fără mască. Neuitând să trâmbiţeze că pregătesc încă un scrutin electoral „corect şi cinstit”. Numai că noi ştim că va fi tot mincinos, tot gălăgios, tot înşelător, tot costisitor şi tot neroditor!
Atunci când tristul trecut revine în actualitate
Apropo de unii unguri și secui din Ardealul românesc, ca şi de kosovarii albanezi din Kosovo-ul civilizației poporului sârb. În ambele cazuri, acei străini de acele pământuri nu-i mai vor pe băștinași! Pentru că au avut de unde deprinde astfel de nedrepte şi necreştineşti apucături! În fond, nu la fel au fost tratate multe alte popoare ale lumii transformate în colonii?! Așadar, drag române, ia aminte să ţii minte! De obicei, pariurile se fac între escroci şi proşti. M-aş bucura să fiu eu prostul. În sensul că nu voi avea dreptate susţinând că nicicând nu vom scăpa de apucăturile şovine şi răutăcioase, vizavi de români în general și de cei ardeleni în special! Și apoi nu trebuie uitat că România e ca un maldăr de fier vechi, din care mereu se fură. Şi încă mai e de unde! În curând se vor împlini 31 de ani de când minciuna primului-ministru al României, Petre Roman, îmbrăcat în pulover, s-a transformat într-un trist adevăr. Statisticile spun că în acest răstimp am avut peste 300 de miniştri, dar și zeci și zeci de așa zise „reforme” care au nenorocit sănătatea, învățământul, agricultura, cultura, Poșta, CFR-ul… și lista nu se mai termină, din păcate.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
