Datini din străbuni la cumpăna dintre ani
După ce, în ajunul Crăciunului, alaiurile feciorilor de însurat şi fetelor de măritat din Sadu prefaţau sărbătoarea Naşterii Domnului, prin coborârea în vatra satului, din înaltul vârfului de munte, a unui bătrân şi falnic trunchi de fag, în curând vine rândul gospodarilor Tălmăcelului să ne invite în satul lor pentru a lua parte la „Udatul Ionilor”.
Obicei pastoral şi religios multisecular, menit să exprime permanenta bucurie a omenosului țăran-plugar român de a trăi în pacea obştei pe care o reprezintă, în credinţa străbună şi în hărnicia lucrării cu folos a pământului și a creșterii vitelor cornute, a oilor și a cailor. Ca urmare,îmi propun să prefaţez ceea ce ar urma să se petreacă vineri, 7 ianuarie 2022. Atunci când, după Boboteaza Domnului, românii ortodocşi şi greco-catolici sunt chemaţi să cinstească Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.
Iată cum ar putea „suna”înscrisul acestei vechi și plăcute povești, mereu, mereu povestită de mai bine de 103 ani. Adică de pe vremea Unirii celei Mari, de la 1 Decembrie 1918, din Alba Iulia. După ce preotul-paroh David va oficia Sfânta Liturghie, urmată de rostirea cuvenitei predici, sătenii şi sutele lor de musafiri vor fi invitaţi să însoţească alaiul carelor alegorice ale fetelor şi caii mândri ai feciorilor, până la leasa fostei mori, situată pe malul drept al râului de munte, cel care împrumută numele său nu numai întregului sat, dar şi unei lungi depresiuni a văii Oltului. Aşezare ce pare a sta pitită în căuşul apelor şi pădurilor începutului urcuşului spre înalta şi lunga Mărginime a Sibiului.
După ce mai toată noaptea împodobesc carele alegorice, în zorii acelei zile de 7 ianuarie bunicii, taţii, fraţii şi unchii ficiorilor-călăreţi trec la ultimul ţesălat al cailor, la lustruitul copitelor și la periatul şi împletitul coamelor. Apoi, mamele, surorile, bunicile, mătuşile și iubitele călăreților prind a aşeza pe spinările late ale cailor cele mai frumoase şi valoroase ţesături păstrate în vechile lor lăzi de zestre.
Când, pe la orele amiezii, blânda tânguire a clopotelor de aramă se va suprapune peste ritmul lin al cântului de toacă, din susul uliţei mari a satului vor prinde a coborî veselele alaiuri ale băieţilor-călăreţi şi ale fetelor cântăreţe, stând cu toţii „cocoţati” între loitrele căruţelor trase de o pereche de boi, ca şi de mândrii şi făloşii cai ai grelelor poveri. Tot atunci este momentul când tânărul preot al satului, însoţit de cei mai înţelepţi şi bătrâni gospodari, îi invită pe Ioni, Ioane şi Ionele în locul numit „La Moară”. Aici, obştea satului le cinstesc prenumele prin aşa zisa „udare” sau „înmuiere” a încălţărilor picioarelor în apa limpede şi rece a râului de munte, vale sfinţită, în ajun, cu agheasma Apei celei Mari a Bobotezei Domnului. Iar peste întreaga veselie şi larmă a „udătorilor” se aude glăsuind tot ce însemnă diplă, taragot, clarinet și acordeon. Şi tot ca în alte dăţi, îi vom privi şi admira cât sunt de veseli şi de frumoşi tinerii şi bătrânii satului, cei care par a se întrece în a-şi etala mândrele lor haine româneşti! Iar aşa ceva de încântător ochilor şi inimii tale mai poţi vedea doar la festivalurile verilor şi toamnelor ţăranilor-oieri din Gura Râului, Jina, Tilişca şi Răşinari!
In’memoriam, povestitorul Ion Creangă (n.1 martie 1837, Humulesti-d.31 dec.1889, Iaşi)
Motto: „Românului i-e greu până se apucă de treabă,
că de lăsat, îndată se lasă”
Vineri, 31 decembrie, este nu numai ultima zi al celui de-al 21-lea an din întâiul secol al lungului mileniu 3, dar și cea a zorilor în care, cu 132 de ani în urmă, închidea ochii, pentru totdeauna, bădia Ion Creangă, feciorul Smarandei bojdeucei Humuleștilor ținuturilor nemțene.
Mamă vrednică a 7 copii, din care doar patru au ajuns să îmbătrânească de-a binelea El, Ion, povestitorul ”Amintirilor din copilărie”, urmat de Zahei, Maria și Ileana. Și cum peste 15 zile vom sărbători cea de-a 172 zi a ivirii în lume a lui Mihai Eminescu, prietenul drag al lui Ion Creangă, mă gândesc să reamintesc cititorului acestor rânduri că în Parcul ”Sub Arini”, din Sibiu, stă în frigul iernii, „dezvelit și sfințit”, bustul din aramă al poetului. Din dorința de a-l încălzi cumva cu căldura inimilor noastre, trag nădejdea că pe la orele amiezii acelei zile, vom fi lăsați, de răul beteșug al omenirii, să așezăm pe soclul din marmoră al bustului său câteva buchețele de flori înfrigurate și să aprindem feștilile unor candele, după care să rostim câteva versuri eminesciene, în vreme ce fanfara Garnizoanei Militare va romanța ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/Apele plâng, clar izvorând în fântâne;/Sub un salcâm, dragă, m-aștepti tu pe mine./Luna pe cer trece așa sfântă și clară,/Ochii tăi mari cată-n frunza cea rară,/Stelele nasc umezi pe bolta senină,/Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină…”
32 de ani de la moartea acelui savant ardelean…,
Care cu iscusinţa minţii sale şi cu felul lui original de a-şi etala „năstruşnicile” sale idei novatoare şi machete funcţionale, avea să fie considerat drept unicat în prestigioasa galerie a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume a acelor vremuri. Iar acesta era sasul sibian Hermann Julius Oberth, născut cu mai bine de 132 de ani în urmă. Respectiv: la 25 iunie 1894. Numai că destinul avea să facă ca după un continuu şi obositor neastâmpăr să moară departe de mult îndrăgitele sale meleaguri natale, la vârsta împlinită de 95 de ani.
Sfârşitul vieţii sale petrecându-se în cea de-a 4-a zi a Crăciunului anului 1989, trupul său obosit găsindu-şi odihna venică în pământul Cimitirului Central al marelui oraş german Nurenberg.
De remarcat și faptul că de mic copil a fost atras de literatura ştiinţifico-fantastică, mai ales de operele prolificului scriitor francez Jules Vernes. Dovadă că cele dintâi schiţe ale rachetelor sale cosmice, ca şi cele mai complicate şi fanteziste calcule fizico-matematice ale unui posibil zbor al omului spre Lună, datează încă de pe vremea când era elev în primele clase ale colegiilor liceale germane din Sighişoara şi Mediaş. Preocupări pe care le va înmulți şi întregi în anii studenţiei la Facultatea de Fizică a Universităţii ”Regele Ferdinand I” din actualul municipiu Cluj-Napoca. După absolvire, profesează o vreme ca dascăl, iar apoi pleacă la studii înalte de perfecţionare în Germania.
Şi spre surpriza părinţilor şi colaboratorilor săi nu se înscrie la nici o facultate de ştiinţe exacte din Berlin, cum ar fi fost normal, ci la cea de medicină umană. Însă neabandonând ideile şi experienţele începute în România, referitoare la posibilul „zbor” al omului în Cosmos, cu ajutorul rachetelor în trepte. Mult mai târziu se va afla că fără să fi colaborat măcar prin corespondenţă, sau să se fi cunoscut personal cândva, Hermann Julius Oberth, alături de rusul Konstantin Ţiolkovski şi de americanul Robert Goddard, aveau idei şi concepţii ştiinţifice fie asemănătoare, fie foarte apropiate. Ca urmare, în literatura de specialitate cei trei savanţi vor fi cosemnaţi drept „părinţii-fondatori ai tehnologiei construirii rachetelor şi ai ştiinţei cosmonauticii mondiale”.
În amintirea memoriei reputatului savant, comunitatea Mediaşului a amenajat o „Casă-Muzeu a Cosmonauticii Universale”, cea care îi poarte numele, având în părculeţul din faţa ei, orientată spre cer, silueta argintie a uneia dintre treptele primei rachete sovietice din timpul antrenamentelor cosmonautului Iuri Gagarin. Sibienii, la rândul lor, nu numai că au modelat şi dezvelit un frumos bust din bronz cu chipul său, pe care l-au amplasat în parcul din faţa vechiului sediu al Primăriei Municipale, dar au dat numele reputatului savant atât Facultăţii de Inginerie, cât şi unei străzi şi a unei Aule a Universității ”Lucian Blaga”.
In memoriam, Charlie Chaplin (n.16 apr.1889,Londra-d.25 dec.1977, Vevey,Elveţia)
Motto: „Gândim prea mult şi simţim prea puţin”
Destinul acestui mare Om avea să-i aducă sfârşitul vieţii în chiar prima zi a Crăciunului anului 1977.
Pe atunci el avea vârsta de 88 de ani şi aproape nouă luni, fiind considerat pământeanul care a înmănuncheat, ca nimeni altul până la el şi după el, mai toate calităţile complicatei arte a cinematografiei: actor-interpret inepuizabil de inventiv; scenarist şi compozitor deosebit de inspirat şi de prolific; operator de film autodidact şi îndemânatic; producător zgârcit şi finanţist descurcăreţ, adunând averi de miliarde de dolari americani. Iar „puşculiţa” filmelor şi muzicilor sale încă continuă să strângă mulţi bani în visteriile urmaşilor săi, sălile cinematecilor şi concertelor din întreaga lume fiind neîncăpătoare, în vreme ce marile companii de televiziune nu obosesc în a reproiecta pe micile și marile ecrane peliculele intitulate: „Piciul”, „Dictatorul”, „Goana după aur”, „Circul”, „Luminile oraşului” şi „Timpuri noi”. Ca urmare, cine ar fi putut bănui că acel mic „pici”, vagabond şi muritor de foame, se va bucura şi de laurii cei mai înalţi ai Coroanei Regale Britanice!? Că generaţii după generaţii de admiratori din întreaga lume nu se vor mai satura să privească cu uimire filmele şi să asculte cu încântare liniile melodice ale compoziţiilor muzicale din creațiile lui Chaplin! Dar şi că ne vom strădui să-i înţelegem profunzimea spuselor sale, precum cele care urmează: „Ca să fac o comedie, am nevoie doar de un parc, un poliţist şi o fată drăguţă” (n.a.Şi de el în toate ipostazele inegalabilei sale arte); „La răscruci de drumuri în viaţă nu există indicatoare”: „Liniştea este un dar pe care puţini îl ştiu preţui. Poate pentru că nu poate fi cumpărată. Cei bogaţi, cumpărând zgomote”; „Fă-ţi griji pentru conştiinţa ta, nu pentru reputaţia ta. Conştiinţa este ceea ce eşti tu; reputaţia este ceea ce gândesc celalţi despre tine”;”Lăcomia ne-a strivit sufletele”; „Ştiinţa ne-a făcut cinici;iar inteligenţa, frustaţi şi inumani”;”Avionul şi radioul ne-au adus mai aproape”;”Viaţa este minunată dacă nu te temi de ea. Şi ar fi minunată dacă neoamenii te-ar lăsa în pace”;”O zi în care nu ai râs este o zi pierdută”; „Viaţa râde de tine atunci când eşti nefericit. Viaţa îţi zâmbeşte atunci când eşti fericit. Dar viaţa te salută atunci când îi faci pe alţii fericiţi”;”Eistein (n.a.celebru fizician, însă evreu ca şi el) e chiar mai bun decât mine; toată lumea îl admiră, deşi practic nimeni nu-l înţelege”.
„P I C I U L”
Un film cu multe zâmbete și lacrimi Luat în îngrijire de familia unor actori ambulanţi, micuţul Jackie Coogan (1914-1984) avea să fie descoperit de Charlie Chaplin pe scena unei astfel de trupe, devenind, după rolul copilului vagabond din filmul „Piciul” (1921 ), cel mai tânăr milionar în dolari din industria cinematografică americană.
Numai că la vârsta de nici 13 ani, „puştiul spărgător de geamuri” rămâne fără nici o slujbă plătită, ajunând aproape muritor de foame datorită faptului că banii i-au fost administraţi greşit de ocrotitorii săi ocazionali. În timpul celui DE-AL 2-lea RĂBOI MONDIAL, Coogan devine pilot de avione utilitare în zonele de comflicte militare ale Chinei şi Indiei. Când interpretul emoţionantului rol al „Piciului” a ajuns un simpatic bătrânel, uitat de lume, acesta se revede cu marele Chaplin, revenit în Statele Unite ale Americii, după două decenii de auto-exilare, spre a primi un „Oscar” special pentru întreaga sa carieră de actor, scenarist, regizor şi compozitor. Şi cu toate că trecuseră mai bine de 50 de ani de când nu s-au mai văzut, Chaplin îl recunoaşte imediat, destăinuindu-se: „Ştii, aş prefera să-mi petrec tot restul vieţii cu tine, decât cu oricine altcineva”, iar soţiei acestuia îi spune: „Să nu uiţi niciodată că soţul tău e un geniu”. În prima zi a trecutului Crăciun (sâmbătă, 25 decembrie 2021) se împlineau 44 de ani de la moartea lui Charlie Chaplin.
-//-
Un gând temerar, „plămădit” de mintea deşteaptă şi de firea cuminte a prozatorului Geo Bogza (1908-1993), membru al Academiei Române, omului care a scris încântătoarea ”Cartea Oltului”: „O, n-am de gând să navighez prin mlaştini după ce m-am luat de piept cu oceanul. Nici să lupt cu ţânţarii, când pe umerii mei au poposit albatroşi”. Ei, ce zici, dragă cititorule? Câţi dintre noi, cei de ieri, de azi, de mâine şi de poimâine vom fi în stare de astfel de trăiri neruşinoase?!
Un gând anonim versificat: „Am coborât în viață, urcând în vârstă/Şi m-am trezit că am îmbătrânit,/ Nerămânând prizionier al uitării,/Ştiindu-se că omul bun vine de departe/Şi merge departe”.
Un nevinovat avertisment. N-am să te mai întreb niciodată cine eşti şi ce doreşti; ce-ai făcut, ce faci şi ce ai vrea să faci; de unde vii şi unde te duci; pe cine iubeşti şi pe cine duşmăneşti; ce, cum și cât gândeşti; de ce şi pentru ce te frămânţi; ce carte citeşti şi cine-i autorul ei; ce ai mâncat şi ce ai prefera să mănânci şi să bei; ce bărbaţi îţi plac şi ce bărbaţi îţi displac; cum te cheamă şi cum te-a chemat înainte de a te mărita cu mine; cine îţi sunt tatăl şi mama care te-au făcut atâta de frumoasă şi de deşteaptă; ce ţară şi ce meleag îndrăgeşti și în care a-i vrea să te odihneşti… Întreabă-te tu, singură, şi nu-mi da veste răspunsurile găsite! Sunt sigur că m-ar întrista, deşi am învăţat să nu-mi prea pese nici măcar de mine! Sincer, să fiu, m-aş bucura să nu mă fi uitat şi să mă fi iertat că ţi-am trimis poștal atât de multe întrebări prosteşti, cu răspunsuri dinainte ştiute!
Sănătate și bucurii în fiecare zi!
Iar la Anul care vine, n-ar fi rău să fie bine!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
