Muzeul Național Brukenthal vă invită vineri, 8 martie 2024 de la ora 17.00, în sala de expoziții temporare de la parterul Palatului Brukenthal, la vernisajul expoziției de fotografie „La opt etaje depărtare de lume” – semnată de Eugen Vuțescu.
foto: Muzeul Național Brukenthal
Expoziția redă perspectiva unei instalații vizuale în care principalul mediu îl reprezintă fotografia (cu intervenții de grafică digitală) fiind completată narativ de elemente video.„La opt etaje depărtare de lume” redă un decupaj subiectiv al unei lumi cotidiene văzută printr-un obiectiv aflat, în mod evident, la etajul opt. Eugen Vuțescu aduce pe simezele Muzeului Național Brukenthal o lume compusă din imagini ale unor acțiuni re-curente, biografia selectivă a unei străzi bucureștene unde forfota de zi cu zi este recompusă melancolic cu fiecare mișcare de diafragmă a camerei de fotografiat.
Expresivitatea cadrelor integrate de Eugen Vuțescu, „La opt etaje depărtare de lume”, este completată de poetul contemporan Teodor Dună care semnează cronica expoziției la care sunteți așteptați vineri 8 martie, ora 17.00.
Iată ce spune Teodor Dună în cronica sa:
„Într-o lume în care ochii au devenit zaruri care se rostogolesc neîntrerupt, într-o lume a succesiunii halucinant de rapide și care are obsesia tăcută a înlocuirii, într-o lume în care punctele de vedere sunt amestecate până la disoluția relevanței, „La opt etaje depărtare de lume” propune, metaforic, poetica punctului fix, a unicei perspective. O perspectivă parodic demiurgică. O perspectivă a cuiva care are parcă privirea bătută în cuie pe o banală bucată de ciment. O fâșie de ciment care, precum prăpastia lui Nietzsche, începe să te privească după ce o privești îndeajuns de mult.
Într-o lume a expunerii maniacale a chipului, „La opt etaje depărtare de lume” propune, subtil polemic, poetica absenței chipului. Oamenii sunt ceea ce cară, ceea ce împing, ceea ce le chircește corpul, într-un decor deloc spectacular, în care gura unui canal poate semnifica orice altceva, chiar și un derizoriu centru metalic al lumii, în funcție de gesticulația încremenită și de „aura” fiecărui personaj.
În afara surprinderii momentului potrivit al maximei expresivități, nimic construit, nimic premeditat, niciun scenariu (poate cel al hazardului), nicio așteptare a unei lumini potrivite în aceste fotografii. Doar acel moment în care oameni fără chip, neștiindu-se priviți, devin fragmente din povestea ciudată, obsesivă ca procedeu, a altcuiva, care nu știe nimic și nici nu va ști nimic despre propria lui poveste.”
