Un gând compus şi scris la sosirea calendaristică a Primăverii anului 2021, de duminică, 21 martie.
Ioan Vulcan
Aşezările ţării mele au rezistat în timp şi în spaţiu nu numai prin vrednicia fiilor lor, dar şi a celorlalţi oameni care s-au perindat prin ele. Astfel încât trecutul îndepărtat, ca şi cel mai apropiat, este deopotrivă glorios, trist şi dureros. Oferind, în schimb, speranţa unui viitor optimist şi luminos. Totul e să ştim unde şi cum să-l căutăm! Pentru a afla cine am fost, cine suntem şi cine vrem să fim! Neuitând, nicând, nici acel din urmă sfat patriotic al Vlădicului Sfânt Ierarh, Andrei Şaguna (1809-1873), Mitropolitul Ardealului, odihnitor Întru-Domnul în Mausoleul Ţintirimului Răşinarilor Mărginimii Sibiului: „Români, împăcaţi-vă! Nu vă mai sfădiţi”.
Constantin Argetoian (n.15 martie 1871-d.6 feb.1955)
Luni, 15 martie 2021, se împlineau 150 de ani de la nașterea acestui fiu de general al armatei române. Cel care avea să ajungă un reputat om politic al timpului său. Era licenţiat în drept, litere şi medicină, fiind un eminent student a tot atâtea universități pariziene, între anii 1888-1896. Apoi, rând pe rând va lucra, ca funcționar superior, în cadrul ambasadelor României de la Istanbul, Roma, Viena și Paris. Își va sfârși viața, ca deținut politic, în groaznicile chinuri pătimite în închisoarea din Sighetul Marmației. Este acel om care, autocaracterizându-se, ar fi spus, cu sinceritate: „Providenţa m-a înzestrat cu o memorie excepţională, cu un dram de inteligenţă şi cu multă şmecherie”. Notă: Oamenii politici ai României, atât cei de acum, cât și cei de ieri și de alaltăieri, cei care de 30 de ani doar mimează că conduc destinele României și românilor, au doar multă lăcomie și o prostească şmecherie. De remarcat faptul că Constantin Argentoianu, cu cinci ani mai înainte de a fi fost reabilitat de către justiția României , aceasta petrecându-se în anul 1999, Editura Humanitas a publicat a sa lucrare autobiografică, sugestiv intitulată: ”Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”.
Alexandru Vaida-Voevod (n.27 februarie 1872 – m.19 martie 1950)
Vineri, 19 martie, se împlinesc 71 de ani de la moartea acestui mare român, eminent medic, publicist şi om politic; personalitate marcantă din timpul evenimentelor premergătoare Unirii Transilvaniei cu România, de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Dar şi din perioada care a urmat înfăptuirii şi consolidării României Mari. De altfel, Tratatul de Pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial, îi poartă semnătura autografă.
Și o mai puțin știută întâmplare electorală
Numai sărmanii-români-sărmani din Ardeal știau cât de greu le-a fost să rămână nu numai români adevăraţi dar şi majoritari numeric într-o lume mereu potrivnică dorinţelor lor legitime şi creştineşti de a fi egali în drepturi şi în îndatoriri cu cei sosiţi de peste mări şi ţări pe pământurile lor primitoare şi fertile. Evident că cu atât mai greu le era să aibă reprezentaţi politici devotaţi în Parlamentul de la Budapesta. Legiile electorale, intenţionat făcute strâmbe, împiedicau alegerea democratică a reprezentanţilor majoritarilor din Ardelal, astfel încât romanii abia dacă reuşeau să trimită trei titulari de portofolii în capitala Ungariei. Unul dintre ei avea să fie Alexandru Vaida-Voevod. El devine nu numai extrem de cunoscut dar şi mult temut pentru discursurile sale virulente la adresa politicilor autorităţlor centrale şi locale de deznaţionalizare brutală a tuturor etniilor. Cu excepţia ungurilor, secuilor şi saşilor. În ceea ce-i priveşte pe românii ardeleni, cu ei s-au comportat fără nici cea mai mică milă. Indiferent dacă erau de credinţă ortodoxă sau greco-catolică. Sau dacă bărbatul român era căsătorit cu o unguroaică, cu o săsoaică sau cu o secuiancă. Şi invers: dacă femeia făcea parte dintr-o familie-etnic-mixtă. De la ei nu beneficiai de nicio compasiune sau înţelegere, dacă nu te maghiarizai în întregime. Cum se zice: din cap până în picioare. Inclusiv de a te îngropa în cimitirul lor şi cu preoţii lor. Ca urmare, au fost maghiarizate nu numai numele şi prenumele dar şi denumirile localităţilor, străzilor, prăvăliilor, şcolilor, munţilor, pădurilor, râurilor, pâraielor, văilor şi chiar şi denumirea zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor din calendar. Numai că în anul 1910, datorită acuzelor false şi jignitoare la adresa românilor, inclusiv că ar fi săvârşit niscaiva fraude electorale, Alexandru Vaida Vevod pierde acele alegeri, pe locul lui urmând să fie pus reprezentantul ungurilor din judeţul Alba. Noroc că în acelaşi an au fost declanşate alegeri anticipate. Iar pentru Partidul Naţional Român din Transilvania (viitorul Partid Naţional Creştin Ţărănesc) era de o importanţă capitală ca aceeaşi portavoce a românismului transilvanean să revină în Parlamentul de la Budapesta. După o evaluare temeinică, se ajunge la concluzia că a doua circumscripţie electorală din Ţara Făgăraşului ar avea premizele unei victorii răsunătoare. Cinstea de a găzdui sediul central al acelei circumscripţii revine Arpaşului de Jos. Şi, astfel, membrii săi se instalează la etajul şcolii ungureşti, straşnic păzită şi supravegheată de un lung şir de jandarmi unguri, special aduşi în sat. Cu precizarea că acea clădire găzduieşte acum Grădiniţa copiilor arpăşenilor. Totul era astfel pregătit de către autorităţile maghiare încât să nu fie ales Alexandru Vaida-Voevod. Dovadă că pentru a-i deruta pe alegătorii care veneau dintr-o zonă care pornea din vatra satului Vaida-Recea şi ajungea până dincolo de ultimele case şi gospodării ale actualei comune Porumbacu de Jos, ungurii au pus un candidat de-al lor. Însă român doar cu numele, nu şi cu sufletul. Era medicul sibian Alexandru Vaida. Pentru că şi-au zis cam aşa: românii vor avea de ales între Alexandu Vaida « al nost’ », şi Alexandru Vaida « al lor ». Intenţionat excluzând cealaltă titulatură din numele reprezentatului românilor: aceia de Voevod. Facem precizarea că din cauza ratei mari a neştiutorilor de carte, votul era indirect. În sensul că se mergea pe presupusa corectitudine a unuia dintre reprezentanţii comisiei electorale care doar el urma să pună ştampila pe alesul declarat de votant. Însă primarul Arpaşului, Gherasim Dobrin, împreună cu oamenii lui din conducerea comunei, avertizaţi de succesul ungurilor care la Ighişul Nou, în Alba, reuşiseră să-l scoată învingător pe contracandidatul lui Alexandru Vaida Voevod, au pregătit cu mare grijă populaţia locală pentru ceea ce avea să urmeze. Astfel că în acea duminică frumoasă de toamnă a anului 1910, sosise momentul ca arpăşenii să îşi trimită, prin vot, omul lor la Budapesta. Toată ziua s-au scurs căruţele Ţării Făgăraşului, aducându-i pe românii din plasa Arpaş. Votau oamenii şi plecau spre satele lor. Arpăşenii, aşa cum fuseseră instruiţi, după ce votau nu plecau acasă. Rămâneau în curtea şcolii. Alertate de numărul mare de persoane care se adunau în acea curte, autorităţile maghiare au trimis un reprezentant care să le poruncească oamenilor să plece acasă, staţionarea în zona secţiei de votare fiind interzisă. Raspunsul calm al arpăşenilor era: « domnule, noi mai stăm o ţâră ». La întrebarea: « păi, ce să mai faceţi, aţi votat, gata », raspunsul era invariabil acelaşi: « păi, mai stăm, să vedem ». Aşa cum s-au derulat în continuare lucrurile, s-a adeverit faptul că de tema Europei, care era cu ochii aţintiţi pe scrutinul din Ardeal – autorităţile de la Budapesta au dat ordine clare de a se evita orice incident. Prin urmare, şeful secţiei de votare din Arpaş a hotărât să-i lase în plata Domnului pe românii adunaţi în curtea şcolii, cu predare exclusiv în limba maghiară, deşi în toate satele din împrejurimi nu era picior de ungur. Excepţie făcând doar satul Săcădate, din vecinătatea Avrigului marelui învăţat Gheorghe Lazăr.
O mărturie scrisă a unui participant la acele alegeri electorale ungureşti (evident îndreptate împotriva românilor ardeleni majoritari) ne permite să refacem derularea ulterioară a evenimentelor. Să tot fi fost ora cinci a după-amiezei acelei zile. Votând masiv după ieşirea de la biserică, spre înserat, participanţii la vot se răriseră, rămânând în curte doar cei ce votaseră deja. La un moment dat, cineva (în învălmăşala care a urmat, nu şi-a mai amintit nimeni cine a fost) a şoptit ceva, privind cu atenţie spre jandarmii unguri care-i supravegheau: «ba, aţi votat voi, dar a ieşit al lor!». Ca la un semnal, toţi arpăşenii de faţă au luat cu asalt clădirea şi –practic– călcând în picioare pe jandarmii dispuşi de-a lungul scărilor care duceau la etaj, au invadat biroul de vot. În faţa furiei mulţimii, îngroziţi, functionarii unguri au făcut cuvenita modificare şi au declarat câştigator pe Alexandru Vaida-Voevod, reprezentantul românilor din Ţara Făgăraşului. Celalalt Alexandru Vaida, trădătorul de neam, a scăpat cu fuga ruşinoasă, pe « vale în jos », urmărit de mulţimea furioasă, şi s-a salvat în gară unde tocmai trecea un tren spre Sibiu. Între timp, a venit cu caleaşca din Făgăraş alesul arpăşenilor: Alexandru Vaida-Voevod. Luat pe umeri, a fost purtat pănă în curte „La Fireru”. (casa mai există şi azi, fiind printre cele mai vechi din Arpaş). Acolo au petrecut toată noaptea. A doua zi, dimineaţa, s-a aflat că lipsesc la numărătorare trei jandarmi unguri pe care nu i-a mai văzut nimeni, niciodată. Grijulii să nu raporteze tulburări majore în perioada scrutinului electoral, autorităţile maghiare nu au prea făcut caz de necaz, lăsând chiar să se înţeleagă că probabil au trecut munţii, dezertând, ceea ce se mai întâmpla.
La mai bine de o jumatate de secol de atunci, prin anii ’70, cu ocazia schimbării podelelor din « Biserica de din sus », cam în centrul clădirii, s-a găsit un mormânt. Nu a fost o prea mare uimire dacă ne gândim că pe vremuri exista obiceiul ca preoţii să fie înmormântaţi în biserică. Însă la dezvelirea de pământ a mormântului au fost găsite trei schelete şi urmele a tot atâtea uniforme de jandarmi maghiari. Erau ale acelor trei tineri unguri, dispăruţi în noaptea « revoluţiei de la Arpaş ». Se presupune că au fost călcaţi în picioare în iureşul mulţimii revoltate. Atunci, de teama unor previzibile represalii din partea autorităţiilor maghiare, în cursul acelei nopţi, în timp ce tot satul petrecea „La Firerul”, câţiva arpăşeni au îngropat cadavrele celor trei în pământul de sub podelele bisericii satului. Nimeni nu a vorbit niciodată şi despre acest aspect deosebit de grav şi tragic al acelor îndepărtate evenimente. Într-un târziu, arpăşenii mai în varstă şi-au amintit de ceea ce aflaseră de la părinţii şi bunicii lor referitor la alegerile electorale de la Arpaş, din acea duminică de pomină a toamnei anului 1910. Curând, însă, respectiv la Marea Adunare Populară din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, Alexandru Vaida-Voevod avea să-i aibă invitaţi de onoare pe doi oameni de vază ai Arpaşului: pe fostul primar al satului, Gherasim Dobrin, şi pe Ghiţă Boer, zis Dascălul.
Ce altceva nu prea se știa, referitor la Alexandru Vaida Voevod (n.27 februarie 1872 – m.19 martie 1950)
-Se naştea în aşezarea transilvană denumită de administraţia austro-ungară când Olpret când Alparet, în vreme ce românii băștinași și ai acelor pământuri i-au spus, în limba lor interzisă și batjocorită, Bobâlna. Localitate de unde a pornit, în anul 1437, sângeroasa răzvrătire țărănească antifeudală, condusă de Gheorghe Doja. Aşezare situată nu departe de Dej şi de Becleanul pe Someş, dar şi de Apahida şi de Cluj-Napoca. Alexandru Vaida Voevod se trăgea dintr-o veche şi bogată familie de români, înrudită cu episcopii greco-catolici Ioan Bobu (1739-1830) şi Ioan Lemeni (1780-1861). Unii dintre strămoşii acestora fiind înnobilaţi în anul 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1580-1629). Ca urmare au fost îndreptăţiţi să îşi adauge la numele de familie şi titlul de Voevod.
-Unul dintre verii săi primari, preotul Gavril Vaida, era bunicul mamei lui Corneliu Coposu (1914-1995), personalitate marcantă a vieţii politice din perioada interbelică şi din cea care a urmat evenimentelor din decembrie 1989. Studiile primare şi cele liceale le-a făcut în trei locuri diferite: Cluj, Bistriţa şi Braşov, iar cele de medicină la Universitatea din Viena, fiind format şi educat în spiritul şcolii şi disciplinei austriece. În două rânduri, respectiv în anii 1893 şi 1905, participă la Sibiu la reuniunile Partidului Naţional Român, fiind coautor al „Memorandului” românilor transilvăneni adresat împăratului Franz Joseph (1830-1916). Curând, după formarea primului guvern al României Mari, el va îndeplini funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, fiind simpatizant, iar apoi susţinător, al Regelui Carol al II-lea (1893-1953) şi politicii sale totalitariste.
-O întâmplare, aparent neînsemnată. Când din iniţiativa doamnei Maria (Lica) Antonescu (soţia mareşalului Ion Antonescu: 1882- 1946) se construiau, în două sate de pe cursul mijlociu al Oltului, un Dispensar Medical la Arpaşu de Jos şi o Şcoală Generală la Viştea de Jos, Alexandu Vaida-Voevod o însoţeşte la momentele festive ale inaugurăii impunătoarelor edificii de utilitate publică.
Alexandru Vaida Voevod în 1938 / foto: Life
-Odată cu venirea la putere a comuniştilor este arestat, apoi imobilizat la domiciliul casei sale din Sibiu, unde va sta până în ziua morţii: 19 martie 1950. Va fi înmormântat, aproape în secret, în Cimitirul Central din Sibiu, însă ulterior, după 1989, i se va pregăti un mormânt odihnitor, având la căpătâi un monument funerar pe măsura meritelor sale deosebite avute în viaţa culturală şi politică a ţării sale pe care a iubit-o nespus de mult şi a slujit-o eroic. Osemintele fiindu-i reînhumate creştineşte pe „Aleea cărturarilor ardeleni”, din preajma „Bisericii dintre Brazi” a Sibiului, alături de alţi oameni de seamă ai Ardealului, între care, în ordinea anului naşterii fiecăruia dintre ei: George Bariţiu (1812-1893), David Urs de Marginea (1816-1897), Alexandru Papiu-Ilarian (1827-1877), Iosif Şterca Şuluţiu (1827-1911) şi Ioan Raţiu (1917-2000).
Principele unificator de ţară, Alexandru Ioan Cuza (n.20 martie1820, Bârlad-15 mai 1873, Heidelberg, Germania)
Cel de la a cărui naştere, sâmbătă, 20 martie, se împlinesc 201 de ani. Se trăgea dintr-o veche şi vrednică familie de boieri moldoveni din zona Fălciului. După ce obţine la Sorbona, în 1835, diploma de Bacalaureat în Litere, doi ani mai târziu revine în Moldova pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi, se va reîntoarce la Paris pentru a-şi continua studiile. Înflăcărat de ideile progresiste ale tinerimii europene revoluţionare, intră în conflict cu stăpânirea moldoveană a acelor vremuri şi este exilat la sud de Dunăre. Fuge de acolo şi ajunge în Transilvania. Va locui o vreme la Sibiu, într-o veche clădire situată vizavi de Complexul Turistic „Împăratul Romanilor”. Foloseşte acel prilej pentru a participa la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din 3-15 martie 1848. Aici erau strânşi peste 40.000 de români transilvăneni, în marea lor majoritate ţărani nevoiaşi, chinuiţi şi batjocoriţi de mai marii venetici ai Ardealului, îmbogăţiţi prin truda celor fără de pământuri şi drepturi naţionale. Acelea de a învăţa carte şi de a se ruga creştineşte în limba română; de a fi stăpâni şi ei măcar pe un iugăr din pământul românesc acaparat cu brutalitate de cei aduşi între Carpaţi de bătaia vânturilor reci ale istoriei! Aici îi va cunoaşte pe unii dintre liderii mişcărilor revoluţionare paşoptise, între care pe Mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, pe Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni şi pe mulţi alţi intelectuali-revoluţionari, cum ar fi Avram Iancu, Axente Sever şi Simion Bărnuţiu. Şi, astfel, lui Cuza i se întregeşte imaginea de mare luptător pentru idealurile de unitate ale tuturor românilor. După ce este ”iertat”, îndeplineşte mai multe funcţii ca deregător al statului, inclusiv cele de pârcălab, de hatman şi de comandant al oştirii moldovene, după care, în două zile diferite ale lunii ianuarie a anului 1859 (5 şi respectiv 24), este ales, succesiv, domn al Moldovei şi Munteniei. Şi devine întâiul-domnitor al Principatelor Unite. La aflarea uneltirilor potrivinice lui ca domn de nație românească, se vede obligat să plece în exil. Prilej cu care Cuza va rosti următoarele cuvine pilduitoare ale patriotismului său înţelept: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine…Să trăiască România!”.
Grav bolnav, trist, îngândurat şi departe de ţară, el se va stinge din viaţă la vârsta de numai 53 de ani. Într-un târziu, osemintele i-au fost aduse în ţară, pentru a fi reînhumate creştineşte în pământul strămoşesc al parcului din preajma conacului înaintașilor săi, din aşezarea ieşeană Ruginoasa.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
