„Prin satele și orașele județului Sibiu, cu un reportofon negru în mâna dreaptă și cu ochii zâmbind spre interlocutorul său, cel mai vârstnic jurnalist din România consemnează neobosit vremurile în care trăim și oamenii care ne însoțesc. La cei 91 de ani ai săi, Ioan Vulcan duce cu sine experiența a aproape șapte decenii neîntrerupte în care vocea sa inconfundabilă a purtat pe calea undelor tot ceea ce era vrednic de vestit țării despre o bună parte a Ardealului”, își încep povestea săptămânală, despre oameni și locuri de poveste, reprezentanții Consiliului Județean Sibiu.
Sursă foto: Consiliul Județean Sibiu
„Tata și mama erau semianalfabeți, veneau dintr-un neam de neștiutori de carte și de fără pământ și vite”, spune Ioan Vulcan despre familia în care, în 1935, s-a născut.
A cunoscut sărăcia de copil, iar primii 10 ani i-a petrecut în opinci. „Până la 15 ani am mâncat de cinci ori pe săturate, la câte o nuntă sau botez de prunci. Nu eram invitat, însă mă chema câte un nuntaș sau un naș de dragul chipului și vorbelor mele de copil. Mă așeza la masă și cerea mâncare și pentru mine.”
Ioan Vulcan a crescut în Agnita, deși era născut în București. „Părinții au lucrat o perioadă în casele pe care boierii bucureșteni le aveau în Bărăgan.”
Lipsurile și munca grea i-au marcat copilăria. „Aveam un frate și o soră, iar Vasile, care era mai mare decât mine, a plecat să fie brigadier pe șantierul căii ferate Salva–Vișeu. Era bucuros că primea câte două perechi de salopete, cizme și bocanci. Mai avea dreptul la săpun, pastă de dinți și 20 de lei, bani de buzunar.”
Scrisul și cititul le-a deprins în Râușor, lângă Făgăraș, unde a locuit în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. „Clasa a patra am terminat-o în Agnita, iar tata a zis că nu mă poate da mai departe la școală, că nu are bani. În plus, avea nevoie de mine la plug, la sapă și la bivoli.”
Hotărât să învețe, tânărul de atunci fuge la Sibiu pentru a da examen la Grupul Școlar „Independența”. Era anul 1949. „Am fost admis fără loc. Când am venit acasă, după o săptămână, tata mi-a tras o bătaie zdravănă pentru că nu știa pe unde am umblat. Cu nota de la admitere m-am putut înscrie doar la Școala Profesională din Crișcior–Gura Barza, județul Hunedoara.”
A vândut iepuri și porumbei din bătătura casei, iar cu banii obținuți a plecat să învețe carte. „Am absolvit ca miner căutător de aur și metale rare. Cred că și acum am în plămâni ceva praf de mină. N-am stat sub pământ prea mult, pentru că am revenit acasă, în Agnita.”
Rând pe rând, Ioan Vulcan a devenit instructor de pionieri, profesor suplinitor în Nocrich și Noiștat, apoi bibliotecar în Agnita. „Am ajuns și la București pentru a face școala de bibliotecar. Atunci i-am cunoscut pe Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu, în cadrul seratelor literare organizate de școală.”
În București l-a avut coleg pe Alexandru Jula, cel care avea să cucerească scena muzicii ușoare românești cu melodia „Soția prietenului meu”. „Amândoi ne-am înscris la un concurs de tinere talente și am ajuns până în semifinală. Eu cântam din repertoriul lui Gică Petrescu, iar el a plecat în Galați după finalizarea școlii și a devenit un artist de renume.”
La mijlocul anilor ’50, sibienii din zona Agnitei se mândreau cu „măgăoaiele” fixate pe pereți. Ba chiar erau destui care le aveau și prin șură. „Erau difuzoare conectate la Stația de Radioficare Agnita. Cred că erau în jur de 3.000 de gospodării abonate la radio. La acea vreme, abonamentul era cât contravaloarea unui ou de găină și erau destui care își montau câte două sau trei «măgăoaie» prin case și curți.”
1958 este anul în care vocea lui Ioan Vulcan a fost pentru prima oară auzită la microfonul Stației de Radioficare din Agnita. De luni până sâmbătă, între orele 19.00 și 20.00, vorbea lumii din Valea Hârtibaciului despre orice. „Aveam și plăci cu muzică, citeam știri și chiar sfaturi medicale. Era o oră întreagă de emisie în direct.”
Felul său de a fi și vocea l-au adus în atenția șefilor de la Radio România, care i-au propus postul de corespondent pentru județele Mureș și Harghita. „M-am stabilit în Târgu Mureș și am documentat inclusiv vizitele pe care Nicolae Ceaușescu le făcea în zonă. Îmi amintesc că prin 1972–1973 a venit în vizită de lucru la Sânmărtin, lângă Miercurea Ciuc. Președintele de CAP nu știa bine limba română și i-a raportat lui Ceaușescu într-un limbaj pocit: «Tovareșu secretar general, la noi avem acum 150 de porci. Dar noi promite che la anu să facem o porcherie și mai mare!»”
Dialogul cu jurnalistul nonagenar este neașteptat de vioi. O abundență de întâmplări dintr-o lume ce pare desprinsă dintr-un film. „Primul magnetofon pe care l-am avut avea vreo 50 de kilograme. Îl căram, din loc în loc, cu căruța trasă de caii înhămați sau de vitele înjugate ale câte unui țăran cu care mă împrieteneam. Iar dacă era toamnă târzie sau iarnă timpurie mă opream să ascult și să înregistrez poveștile și cântecele din șezători ale fetelor, mamelor și bunicelor lor. Așa se făcea radio și gazetărie scrisă pe acele vremuri.”
Sunt amintiri pe care le deșartă cu umor și satisfacția omului care a trăit și a văzut multe. Îl întreb ce este diferit acum: „Atunci lumea nu se grăbea, avea timp de vorbă. De vreo 35 de ani, oamenii se grăbesc, nu mai au răbdare. Am ajuns să nu mai spunem adevărul despre noi.”
Ioan Vulcan are doi copii: Călin, inginer, și Carmen, jurnalist. „Îi spuneam fiicei mele să vină să vadă cum fac câte o «bâlbâială radiofonică”. Cu greu am convins-o, iar astăzi numele Vulcan continuă să se audă la Radio România Actualități.”
Ieșit la pensie în 1998, Ioan Vulcan își continuă activitatea la postul Antena Satelor și la câteva publicații locale și naționale. „O fac fără bani, ca voluntar.”
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, al cărei membru este din 1962, i-a conferit în 2017 „Marele Premiu” și, în 2019, distincția „Credință și Loialitate”, în timp ce Primăria Agnita i-a decernat titlul de „Cetățean de onoare”. De atunci își semnează scrierile și reportajele Ioan Vulcan-Agnițeanul.
Radio România, pentru care trudește de aproape șapte decenii, i-a înmânat anul trecut „Diplomă de Excelență” pentru merite deosebite în promovarea jurnalismului de calitate la postul public de radio.
Toate aceste semne de recunoștință vor fi întregite în scurt timp printr-o propunere adresată consilierilor județeni pentru acordarea titlului de „Cetățean de onoare al județului Sibiu” veșnicului căutător de aur în sufletul comunităților ardelenești, vestind lumii despre bogăția acestor locuri.
Va fi felul nostru de a-i mulțumi celui mai vârstnic jurnalist, încă activ, din România pentru bucuria, înțelepciunea și dragostea cu care încă documentează veștile județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”.
Sursă foto: Consiliul Județean Sibiu
Sursă foto: Consiliul Județean Sibiu
