Uneori, neodihna minţii mă face să mă întreb: oare ce destin le vor fi hărăzit întâmplările vieţii urmașilor direcți ai celor unsprezece copii ai soţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici: şapte băieţi şi patru fete.
Despre Mihai Eminescu, poetul-gazetar şi cronicar iscusit al timpului său şi al nostru, se pare că ştim aproape totul. Iar când nu ştim, ceea ce demult trebuia să ştim, improvizăm, iar uneori fabulăm tendenţios şi ruşinos de răutăcios. Mărturisesc că în temerara mea îndrăzneală de a căuta şi găsi măcar crâmpeie de răspunsuri potrivite la astfel de întrebări, a trebuit să mă „inspir” atât din ceea ce au spus, scris şi tipărit acei învăţaţi care şi-au câştigat prestigiosul statut literar de „eminescologi”, cât şi din ceea ce am citit şi aflat personal, răsfoind vechi cărţi-document, dar şi călătorind prin ţară.
Şi nu în ultimul rând, din readucerea aminte a spuselor înţelepte ale filozofului Constantin Noica (1909-1987), în neuitatele lui întâmplări petrecute în timpul şederii sale în Păltinişul Sibiului, ca şi a încântătoarelor prelegeri studenţeşti ale universitarului clujean Mircea Zaciu (1928-2000) şi ale istoricului literar Augustin Z.N. Pop (1910-1988), în vremea când acesta era bunul meu dascăl în calitatea sa de coordonator al Secţiei Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Însă, să le luăm pe rând.
Copilandrul și adolescentinul Mihăiță
Sunt acele intervale calendaristice ale vieții sale în care îndrăgeşte poveştile cu Feţi Frumoşi şi cu Ilene Cosânzene, șoptite de glasul duios de dulce al mamei sale. Apoi, când slova scrisă se transformă pentru el într-un adevărat miracol al înțelepciunii gândirii minții sale, descoperă letopiseţele muşatinilor moldoveni, cantacuzinilor munteni și latiniștilor „Școlii Ardelene a Blajului”, cu a lui falnică „Câmpie a Libertății” de la 1848. După care prinde a cutreiera, cu pași grăbiți și cu mintea odihnită, lungi drumuri transilvane, ajungând până în Răşinarii Mărginimii Sibiului. Astfel încât, înaintând în învăţătura cărţilor bune de citit, OMUL EMINESCU devine posesorul și stăpânul unei surprinzătoare și inteligente minți gânditoare. Și pe măsură ce a tot adăugat în răbojul vieții sale anotimp după anotimp, gândirea i-a fost tot mai profundă, iar dragostea de învăţătură tot mai fierbinte, ca până la urmă să creeze versuri ca nimeni altul până la el. Și să știți că mai presus de toate a fost un băiețandru cuminte și cu multă minte. Și că și el, ca și noi, cei de acum, a iubit iubirea. Și el s-a bucurat și s-a întristat. Și el a râs și a plâns, după care obosit de necazurile nevieții sale, la vârsta de numai 39 de ani împliniți avea să plece la cele veșnice, puținii săi prieteni pregătindu-i un pat odihnitor și adâncit în pământul lutos al cimitirului bucureștean Bellu, după care groparii au plantat lângă crucea-i de la căpătăi un pui de tei. Cel care, vară de vară, își înmiresmează florile, iar toamnă de toamnă își scutură frunzele, în încercarea lui de-a ne atenționa că ne facem vinovați de nedreapta și supărătoarea noastră uitare a numelui și operei Omului care meditează nevăzut la umbra lui.
Poetul enciclopedist
S-au împlinit 145 de ani de când Mihai Eminescu trimitea editurii „F.A. Brockhaus” din Leipzig o serie de articole scrise în limba germană, respectiva editură propunându-și să redacteze, să reactualizeze și să retipărească toate volumele Lexiconului de conversaţie, cu titlul în original „Allgemeine deutsche Real-Encyklopadie fur die gebildeten Stande. Conversations-Lexikon”.
Din ciornele, în manuscris, ale acelor scrisori, expediate de poet la data de 27 ianuarie prin poștalionul medieval tras de cai și păstrate în secţia amintitei biblioteci academice, aflăm că Eminescu îl înlocuia, în dificilul său demers intelectual, pe reputatul istoric-academician A.D. Xenopol (1847-1896), bolnav în acea vreme. Şi că făcea acest gest la rugămintea expresă a mentorului său. Nimeni altul decât ministrul culturii de atunci, criticul literar Titu Maiorescu (1840-1917). Cel care știa foarte bine că Eminescu avea nu numai o solidă cultură universală, dar şi o perfectă cunoaştere a limbii germane, cu toate subtilităţile ei lingvistice. Spre exemplificare, redăm scurte pasaje din ciornele respectivelor scrisori. Incluzând în ele chiar şi unele corecturi pe care Eminescu le sugerează să le facă redactorii-îngrijitori ai respectivului Lexicon de conversaţii. De exemplu: „Denumirea de oier a fost preluată de la ruşi de către românii Principatelor Dunărene”. În aceeaşi scrisoare, trimisă editurii din Leipzig, exigentul poet dă explicaţii lexicale şi istorice detailate şi cu privire la trei dintre oraşele româneşti, ale căror nume încep cu litera „B”: Botoşani, Brăila şi Bucureşti. Doar un scurt fragment, tradus în româneşte din originalul german: „Bukarestul (în româneşte Bucureştiul), din 1665 capitala Ţării Româneşti, din 1862 a Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească (România), se întinde pe câmpia ondulată pe ambele părţi ale Dâmboviţei, la circa 8 mile de Dunăre. Legenda atribuie prima aşezare unui cioban pe nume Bucur. Or, credibilitatea acesteia (n.a. legende) este mare, căci o astfel de presupunere nu contrazice cu nimic modul în care au fost întemeiate cele mai multe sate româneşti…”
De-ale vieții valuri
Unii dintre noi am ajuns să credem că ştim absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot aşa cum câţiva dintre marii noştri literaţi se fălesc cum că ei ar şti pe de rost atât viaţa, cât şi opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de filosoful-scriitor Constantin Noica (1909-1987) ca fiind „omul deplin al culturii române”. În acest context, doar două întâmplări strâns legate între ele.
Prima: Într-o veche scriitură se spune cum că, la Praga, în vara anului 1869, un maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza, din întâmplare, în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeş, cu ochi mari şi negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung şi puţin cârlionţat, iar pe deasupra, frumos pieptănat şi bine îngrijit. Surprinzător de plăcut, pentru acel bătrân fotograf, mai era şi faptul că sfiosul tinerel din faţa sa îşi exprimase rugămintea pozării sale într-o impecabil de curată limbă germană literară, deşi mai devreme se recomandase că este român şi că regretă că nu cunoaşte nici o boabă din melodioasa şi cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar şi că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoştinţă, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduinţa de a face şi o copie a acelei reuşite fotografii, cu intenţia declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez.
A doua: După trecerea atâtor ani de la acea întâmplare, printr-un adevărat miracol cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei din Leningradul Sovietic (actualul Sankt Petersburg) tocmai atunci când conducerea respectivei instituţii bancare hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, la anii vârstei majoratului său. Aşadar, bustul său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre faţetele metalice a nu mai puţin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiţii deosebite ale metalo-plastiei artistice şi cu valori mult sporite pentru colecţionarii din întreaga lume. Se cuvine să mai facem şi precizarea cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea „Anului Cultural Internaţional Mihai Eminescu”, manifestare iniţiată, pe plan mondial, de UNESCO-Paris. Nu ţin minte să se fi făcut un gest asemănător din partea statului român. În sensul ca noi să fi omagiat (numismatic vorbind, nu filatelic), un scriitor rus, precum: Lev Tolstoi, Puşkin, Dostoievski, Cehov, Gorki, Maiakovschi sau Şolohov.arghitei
Budapesta, 15 mai 1895
La acea dată calendaristică, un tânăr ardelean de naţionalitate română îşi încheia studiile la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din capitala Ungariei, susţinând teza de doctorat, cu o lucrare redactată exclusiv în limba maghiară, potrivit uzanțelor ungurești de atunci. O intitulase îndrăzneţ şi curajos, pentru acele timpuri şi locuri: „Eminescu, viaţa şi opera”. În ceea ce priveşte tipărirea acelei lucrări, sunt luate în calcul două variante: fie în teascurile tipografiei din cartierul-sat al clujului, Someşeni; fie în cele ale tipografiei orăşelului Gherla, pe acea vreme cu populaţie preponderent armenească și în curs de maghiarizare forțată. De altfel, pe exemplarul cu autograf, oferit de autor Bibliotecii Academiei Române, este menţionată Tipografia din Gherla. Însă, cercetătorii şi istoricii literari, inclusiv regretatul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală (1926-2005), nu exclud varianta unor repetate reeditări ale acelui inedit şi valoros studiu. Oricum, este prima monografie tipărită dedicată în totalitate lui Mihai Eminescu. Autorul ei, adică acel tânăr student român din capitala Ungariei, purta numele de Elie (Ilie) Cristea. Viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu numele care îl va consacra în istorie, acela de Miron Cristea. Lapidar, vom spune că în respectivul prim-studiu biografic dedicat vieţii şi operei lui Eminescu, autorul ne dezvăluie argumentat originalitatea încântătoare a limbajului poetic eminescian, remarcând că poetul foloseşte ca noutate gramaticală absolută forma gerunziului. O altă subliniere extrem de adevărată este şi cea privitoare la strădania reuşită a poetului de a crea expresii noi, surprinzător de frumoase şi de potrivite în versul său, el evitând cu grijă expresiile inestetice, simpliste şi reci, inclusiv cele abstracte, apelând la epitete, comparaţii şi descrieri. La Eminescu „pădurea suspină”, „ecoul râde de blândele plângeri ale junilor amanţi”, „râul sfânt ne povesteşte cu ale undelor lui guri de-a izvorului său taină, despre vremi apuse (…) ”. Remarcabile şi pertinente sunt şi constatările făcute de tânărul filolog asupra poeziei eminesiene! Mai ales că nu trecuseră nici şase ani de la moartea acestuia, iar scrieri de acest gen lipseau cu desăvârşire în literatura română. In finalul studiului biografic, autorul vine şi constată un alt mare adevăr, privitor la scrierea aproape muzical-vorbită a poeziei lui Eminescu. Dovadă că în efortul său de a împrospăta limba română literară, din acea vreme, Mihai Eminescu apelează şi la unele cuvinte desprinse dintre filele îngălbenite ale vechilor hrisoave rămase mărturie de la cronicarii moldoveni, munteni şi ardeleni!
O succintă prezentare a autorului
Se naşte pe valea superioară a Mureşului, de la Reghin mai în sus, în Topliţa Română (actualul judeţ Harghita), în data de 18 (20) iulie 1868 şi se stinge din viaţă la Cannes-Franţa, la 6 martie 1939. Frecventează Gimnaziul săsesc, de limbă germană, din Bistriţa, iar în continuare pe cel semi-românesc din Năsăudul grăniceresc. Urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu (actualmente Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga”), după care profesează ca învăţător-director al Şcolii Confesionale române din Orăştie, iar între anii 1891-1895 este student la Budapesta. Încheind studiile universitare, autorul lucrării „Eminescu, viaţa şi opera”, revine la Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, instituţie care îl trimisesese la studii în străinătate, cu o bursă oferită de Fundaţia „Emanuil Gojdu”. Aici va îndeplini mai multe funcţii, devenind nu numai un apreciat colaborator al revistei „Telegraful Român”, dar şi un adevărat „diriginte de şantier” al viitoarei Catedrale Mitropolitane a Ardealului din Sibiu, ca în 1905, anul sfinţirii acesteia, să îndeplinească şi funcţia de preşedinte al Despărţământului Sibiu al Asociaţiunii Transilvane ASTRA. Devine episcop de Caransebeş, iar după Unirea cea Mare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ocupă scaunul, rămas vacant, de mitropolit primat al Bisericii din România, funcţie întregită de titlul de membru de onoare al Academiei Române, contribuind din plin la unificarea bisericii românilor ortodocşi, în baza prevederilor statutului şagunian. La 1 noiembrie 1925 este „uns” patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, calitate în care se implică şi în edificarea construcţiei a două biserici româneşti din afara țării: cea din Ierusalim şi cea din ţinuturile Iordanului, inclusiv în înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din SUA şi Canada. În împrejurări tulburi pentru țară este nevoit să accepte și funcția de regent, pe care o exercită între 20 iulie 1927- 8 iunie 1930, iar cea de prim-ministru, în intervalul 10 februarie 1938-6 martie 1939. Trupul său este depus într-un mormânt din incinta Catedralei Patriarhale a României.
Eminescu – poetul; Noica – filosoful
„Trecut-au ani, ca nourii lungi pe şesuri”: 170 la număr, de la ivirea în lume a lui Mihai Eminescu, însă mult mai puţini de când, tot într-o zi aniversară a naşterii poetului, cea din anul 1985, filosoful Constantin Noica (1909-1987) se oprea în Aula Bibliotecii ASTRA din Sibiu, pentru a prezenta o parte din manuscrisele „Caietelor Eminesciene”. Doar câteva file, din miile, datorate strădaniilor sale de a le fi fotocopiat, în speranţa valorificării şi a ultimelor comori necunoscute marelui public, făcând parte din măiestria scrisului şi gândirii profunde a lui Eminescu. Pentru că ceea ce a urmat, în acea şezătoare literară aniversară a 135 de ani de la naşterea poetului, avea să marcheze atât o premieră în istoria literaturii române, cât şi o adevărată desfătare intelectuală, filosoful izbutind, cu vocea-i melodioasă şi clară, să facă, în fața unui numeros public, o pledoariei extrem de atractivă şi de convingătoare referitoare la măestria poetică a lui Eminescu şi la cultura lui universală. Pentru ca, la sfârşit, să ofere bibliotecii sibiene ASTRA, în dar, acel prim-set al manuscriselor eminesciene. Era întâia oară când musafirii-cititori ai unei biblioteci publice puteau privii, admira şi pipăii scrisul frumos calagrafiat şi îngrijit al poetului. De atunci şi până mai anii trecuţi, Academia Română, la insistenţele academicianului Simion Pop, a izbutit să strângă manuscrisele „Caietelor Eminesciene” într-o duzină de elegante volume. Iar cine are fericirea să le răsfoiască paginile, rămâne plăcut impresionant de bogăţia şi indetul conţinutului lor. Nebănuind, până atunci, că în acele manuscrise, uitate atâta amar de vreme, stătea ascunsă privirilor şi înţelegerii minţilor noastre o atât de bogată, de diversificată şi de trudnică creaţie literară. Dar şi atât de multe întâmplări plăcute sau triste din scurta şi greaua viaţă a Omului Eminescu!
NOTĂ: Regretatul filozof, alintat şi respectat de discipolii săi mai tineri cu expresia „gânditorul din Păltiniș”, îşi doarme somnul de veci (aşa cum şi-a dorit), în pâmântul din preajma vechii biserici a schitului monahal, clădită din bârne de lemn în întinsa pădure a Păltinișului Munților Cindrelului și Cibinului, din vecinătatea Sibiului şi a Răşinarilor. Aşezarea natală a poetului Octavian Goga (1881-1938) şi a filozofului parisian Emil Cioran (1911-1995). Se stingea din viaţa-i grea, pe patul unui spital din Sibiu, în zorii zilei de 4 decembrie 1987, find înmormântat, două zile mai târziu, de creştineasca sărbătoare a Sfântului Ierarh Nicolae. Şi cu toate că de atunci, din acel început de iarnă geroasă, au trecut cu ceva mai puțin de 33 de ani, celor care l-am cunoscut și îndrăgit pe Noica ni se pare o veşnicie. Pentru că, fără să fi prins de veste, am rămas lipsiţi de bucuria ca, odată ajunşi pe cărările Păltinişului, să ne iasă în cale, din întâmplare, „Omul în fulgarin şi cu bască pe cap”, plimbându-se meditativ agale, şi salutând pe absolut toată lumea. Erau acele coincidenţe ale promenadelor când puteai avea bucuria de-ai zări, fie şi numai pentru o clipă, chipul luminos, plăcut privirilor și puţin melancolic. Aşa că regretele noastre de atunci, ca şi cele de acum, ne motivează tristeţea şi supărarea plecării sale timpurii şi definitive din această lume, rămânând orfani de acel om cult şi de mare omenie. Cel care, din prea multa-i bunătate, avea darul de a se risipi discret pentru nevoile spirituale ale semenilor săi, în încercarea timidă de a oferi sfaturi pilduitoare de viaţă şi de trăiri adevărate. Însă, cu gândul nemărturisit ca noi să fim doar buni români. Nimic mai mult, pentru el ar fi de îndeajuns! Între timp ne-am împăcat cu gândul că Noica ne-a lăsat nu numai o plăcută amintire, dar şi o nepreţuită moştenire culturală. Aceea a scrisului său înţelept, precum şi vorbele sale pline de bucuria prezentării manuscriselor eminesciene. Emoţiile de atunci, ivite în glasu-i tremurând, aveau cel puţin două motivaţii: în acel 15 ianuarie 1985 îl omagiam pe Mihai Eminescu la împlinirea a 135 de ani de la naştere, iar el, filosoful Constantin Noica, umilul epigon al acestuia (cum adeseori se considera), ţinea în mâinile sale câteva manuscrise eminesciene.
O posibilă poveste adevărată
Se povestește cum că Dumnezeu și Sfântul Petre, cutreierând satele Moldovei de Sus, obosiți precum erau de atâta drum lung şi anevoios prin zăpezi și viscole, s-au oprit în pragul unei case. Părea a fi a unor oameni vrednici, înstăriţi şi cumsecade. Era într-o noapte lungă şi geroasă de iarnă. Frigul le pătrunsese de-a binelea în oase. Bat discret cu toiagul în poartă, stârnind lătratul arţăgos al câinilor de pază, peste care se suprapune întrebarea domoală a stăpânului acelei case:
„Cine-i acolooo?”, „Oameni buni”!, răspunde cu blândețe în glas unul dintre drumeţi. „De-i aşa, precum spuneţi, poftiţi, intraţi. Câinii nu vă vor face nici un rău”.
Curând, se aștern în tihnă la vorbă, despre una, despre alta, gazdele poftindu-i la cină, iar stăpânul casei rostește „Tatăl nostru”. Apoi, soţia lui le aşterne patul unei binemeritate odihne, urându-le noapte bună.
În dimineaţa zilei următoare, servesc micul dejun tot împreună. La plecare, tinerii soţi le pun drumeţilor, într-o trăistuţă, câteva merinde pentru drum, urându-le ca bunul Dumnezeu să-i aibă în paza Sa ocrotitoare. Mulţumindu-le pentru frumoasa primire și buna găzduire, cei doi musafiri se pornesc din nou la drum. După o vreme, Sfântul Petre prinde a-L ruga pe Dumnezeu: „Vredniceşte, Doamne, pe tinerele şi bunele noastre gazde cu ceva tare plăcut!”. „Dar ce să le dăruiesc, Petre, dragule? Nu văzut-ai tu că aveau toate cele de trebuinţă?” „Dă-le, Doamne ceva de suflet. Ceva de care tare să se bucure”. După mai bine de un an de la acea întâmplare, în acea casă avea să se nască încă un pui de om. Era cel care avea să devină Luceafărul poeziei româneşti – Mihai Eminescu. (O inspiraţie după o adnotare a scriitorului Geo Bogza, 1908-1993)
Dacă măritul domn Eminescu este cu noi…
De ce și pentru ce n-am fi şi noi mereu cu el!? Nu de alta, dar drăguţul Dumnezeu ni l-a dat drept Luceafăr călăuzitor şi îndrumător de ţară, de credinţă, de limbă şi de neam românesc. Ca urmare, vă propun lecturarea câtorva consideraţii gazetăreşti, ieşite de sub necruţătoarea lui pană. Aşadar, spicuiri din interiorul unor mai voluminoase articolele de-ale sale, publicate în ziarul „Timpul” din Bucureşti, între anii 1870-1889. Vom aşeza întregul text între ghilimele, vrând să respectăm întru totul originalul scrisului său.
- „De când lumea nu s-a văzut un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos, amândouă ordinile de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e mama celei politice”.
- Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva”.
- „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.
- „Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trece, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricate e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”.
- „Legile eterne mişcă universul deasupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă”.
- „Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii. Şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică”.
- „E păcat şi nedemn ca la situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice”.
- „Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ”.
- „S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor”.
- „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul va fi totuşi stabilirea unei preponderenţe politice, pururi fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală”.
- „Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine de a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului”?.
- „Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritatea la punerea unor chestiuni care nu pot decât să tulbure ţara şi să accentueze deosebirile de interese şi de partid dintre oameni”.
- „Cu părere de rău caută să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie”.
- „Fără îndoială ceea ce are să se întâmple se va întâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru”.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
MIHAI EMINESCU | „Mortua est!”
„Urechea te minte şi ochiul te’nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic –
Decât un vis searbăd, mai bine nimic.”
MIHAI EMINESCU
„Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc în cruciș și curmeziș.”
