O femeie care trăiește de două decenii în Europa de Vest visează inexplicabil Sibiul, deși a fost aici doar de două ori. După moartea soțului, se zbate între cultura străină care i-a devenit închisoare și un oraș din România care o obsedează fără niciun motiv rațional.
sursa foto: Mesagerul de Sibiu
Sunt nopți când se trezește cu imagini ale turnurilor Sibiului în minte. Străzi pe care le-a văzut doar de două ori, dar care îi apar în vise cu o claritate tulburătoare. Nu poate explica. Nici măcar nu înțelege.
„Am trăit 20 de ani în străinătate. Am avut copil aici. Toată viața mea de adult e aici. Dar simt că nu-mi aparține”, a declarat femeia pentru Mesagerul de Sibiu, cu condiția anonimatului.
Exilul care a devenit închisoare
A plecat tânără, plină de speranțe. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit, a născut. Pași normali în viața oricui. Dar ceva n-a fost niciodată în ordine.
„Nu m-am integrat. Știu limba, am prieteni, am serviciu. Dar nu sunt de-ai lor. Nu voi fi niciodată. Simt asta în fiecare zi, de 20 de ani”.
Cultura străină în care și-a crescut copilul i-a rămas mereu o haină prea strâmtă. Obiceiurile, felul de a fi, până și râsul oamenilor îi sună străin. S-a prefăcut atâția ani că se simte acasă. Apoi soțul ei a murit. Brusc. Și odată cu el s-a prăbușit singura ancoră care o mai ținea acolo.
Copilul care vrea să rămână
„El e de-al lor. Vorbește limba lor mai bine decât româna. Prietenii lui sunt aici. Viața lui e aici”.
Femeia se confruntă cu cel mai dur conflict al unei mame: cum alegi între fericirea copilului tău și propriul suflet care se stinge?
Fiul ei vrea să rămână. E firesc. Pentru el, țara aceea înseamnă acasă. Pentru ea, înseamnă exil.
„Îi văd ochii când îi spun că vreau să plec. Se sperie. Nu înțelege. Cum să înțeleagă? El n-a simțit niciodată că nu aparține unui loc”.
Visele care nu au logică
Și apoi sunt visele. Obsesive. Recurente. Sibiul.
„Visez o casă. La Sibiu. Visez străzi pe care nu le-am călcat niciodată. Visez că respir altfel acolo. Că sunt eu”.
A fost la Sibiu doar de două ori. Tranzit. Câteva ore de fiecare dată. Nimic special. Nimeni special. Dar de fiecare dată a simțit ceva inexplicabil.
„Prima dată când am ajuns, am simțit o liniște pe care nu o simțisem niciodată. Nici înainte, nici după. O pace interioară. De parcă aș fi ajuns unde trebuia să fiu de mult”.
A doua vizită a confirmat-o. Aceeași senzație. Același sentiment că respiră corect pentru prima dată după ani.
„Nu știu ce să fac cu viața mea”
Acum, viața ei e un semn de întrebare uriaș.
„Toată lumea îmi spune să rămân. Aici am job, aici am stabilitate. La Sibiu n-am nimic. Nici casă, nici serviciu, nici prieteni. E nebunie curată”.
Dar visele continuă. Sibiul o cheamă. Nu știe de ce. Nu are nicio explicație rațională.
„Poate am fost acolo într-o viață anterioară. Poate e o nebunie. Poate îmbătrânesc și îmi pierd mințile. Nu știu. Dar simt că dacă nu merg, o să mor cu acest regret. Că n-am ascultat ce-mi spunea sufletul”.
Stă la fereastră și privește strada străină. Visa străzi din Sibiu. Casa pe care nu o are. Viața pe care nu o trăiește.
„Nu știu ce să fac. Dar știu un singur lucru: aici mor încet. De 20 de ani mor încet. Poate e timpul să încep să trăiesc”.
Sibiul nu e doar un oraș. E un sentiment. Ceva ce nu poți explica cu cuvinte, dar îl simți în piept când pășești pe pietrele din Piața Mică.
Turnurile care veghează de secole. Casele cu ochi care te privesc. Străzile înguste unde istoria respiră în fiecare colț. Poate de asta o cheamă.
Poate e liniștea munților. Poate e atmosfera medievală care te învelește.
„Când am pășit în Piața Mică, am simțit că aici ar trebui să fiu. Nu știu de ce. Dar inima mi-a spus ceva ce mintea nu putea înțelege”, își amintește femeia.
Sibiul atrage. Fără să explice de ce. Fără să ceară. Pur și simplu te cheamă acasă.
Sibiul vibrează cultură. În visele ei apar imaginile festivalurilor care transformă orașul în scenă vie. Teatrul, filmul, muzica – toate pulsează aici cu o intensitate pe care nu a simțit-o nicăieri în Occident.
„Am văzut pe internet FITS-ul, Festivalul Internațional de Teatru. Mii de oameni în stradă, spectacole la fiecare colț. Am plâns. Nu știu de ce, dar am plâns”, mărturisește ea.
Târgul de Crăciun, despre care citește obsesiv în fiecare decembrie. Astra Film Festival. Jazz Festival. Artmania. Evenimente care fac din Sibiul un vis.
„Acolo unde locuiesc sunt festivaluri la fel de mari. Dar nu mă ating. La Sibiu, deși n-am fost decât de două ori, simt că fiecare concert, fiecare spectacol e pentru mine. Că aparțin”.
Visează seri de vară în Piața Huet, cu muzică live și oameni care vorbesc limba ei. Visează că face parte din ceva viu, pulsând, autentic.
„În Occident am toate muzeele lumii la dispoziție. Dar la Sibiu aș merge la teatru și aș simți că sunt acasă. Asta e diferența”.
