Aplecându-ne cu multă atenție și răbdare asupra ciclului vieții fiecăruia dintre noi, înțelegem cât de complexă și superfluă este aceasta. Unii trec prin etape caracterizate prin evenimente majore cu o ușurință incredibilă pe lângă alții care, lipsiți fiind de rațiune pe măsură și de fermitate, se rătăcesc printre eșecuri. O diversitate de abordări, un amalgam de concepții intră în jocul acesta nebunesc și iluzoriu denumit viață.
Clarobscurul se cuibărește în viața noastră adesea ireversibil, definitiv, alungând lumina. Straiele sufletului abia născut se mărunțesc până la a-l despuia. Într-o astfel de stare, omul, deznădăjduind, intră tiptil în acea morbidă fază a însingurării. Amintirile puține pălesc fiind tulburate de o astfel de ceață. Se deschid răni care cu timpul se adâncesc șiroind purpurii. Aflat în acest stadiu, omul nu realizează ce i se întâmplă. Umbre îi dau târcoale, iar tălpile sufletului se încing arzând mocnit. Poate atât de incitat și disperat totodată încât se aruncă în acel foc al Gheenei cu voluptate și cruzime. Își dorește ca șișul otrăvit să-l penetreze „până la plăsele”, pedepsindu-și astfel neputința. Să se reverse magma cu sete și toate percepțiile inutile, parazite să iasă la lumină, să se disperseze în neant. Astfel, răul din noi, va da roade zi de zi ca un car, clipă de clipă până când bietul om năpăstuit prin impotența de a se anima de ceva, va eșua mistuindu-se. Disperarea ajunsă la pragul cel mai de jos în mod aproape inevitabil îl va nimici.
Câteodată, rar, se mai poate întâmpla că bietul rătăcit să fie atins de o clipă de extaz, simțindu-se ridicat în înaltul cerului. Se îmbată cu scânteia minusculă născută instantaneu și ființa lui toată pentru o clipită jubilează în extaz. Clipita, însă, se consumă cu iuțeala fulgerului și atunci când este aruncat cu violență înapoi în infern înțelege că este pus să ispășească neîngăduita evadare în sublim spre luminița ademenitoare ce nu ostenește a sorbi câte o fărâmă din clarobscurul fără limite pentru el.
Ușor, bietul om este lăsat să alunece în tăcere spre aceleași adâncuri cu realități incerte, reci, din ce în ce mai reci. Povara neputinței ce apasă respirația pare tot mai grea. O cucuvea se cuibărește în ventricolul său (stâng sau drept?!) și țintește orizontul scrutând depărtările cu un uguit ca de hulub, ca o jelanie, neștiind dacă nu este timpul să-și ia zborul luând după sine ce mai rămăsese.
O sferă compusă mai mult din suferințe „ca duiumul” se rostogolește fără țel. Mai există însă, pe lângă noianul de acele suferințe, și cele câteva minuscule steluțe aurii plutind în luminițe străvezii care-l îndeamnă pe bietul om să tragă cu coada ochiului spre paradis. Atât și nu mai mult. Și el tare mai jinduiește după acele rare luminițe multă vreme.
Să crape, să se sfarme mănunchiul acela, sfera aceea imensă ce își însușise toate trecerile noastre prin clipe ale celor ce jinduiseră să echilibreze balanța bunelor și relelor cât de cât. Să se reverse și să se împrăștie deziluziile, durerile, iar cele bune să se reliefeze, să se dezvăluie asemeni unor speranțe ale unor promisiuni care, din păcate, vor ademeni și vor amăgi mereu pe toți muritorii de-a lungul vremurilor. Mulți oameni trecuți de prima tinerețe, poate chiar de a doua mai pândesc pe la răscruci așteptând minunile să se slobozească. Tristeți și ușoare bucurii care la urma urmei au toate farmecul lor. Așa cum până și un chip hidos poate cuceri prin cuvinte înmuiate în miere. O beție bolnavă pe care o cauți pentru hidoșenia ei fascinantă. O rătăcire halucinantă care te ridică chiar și numai pentru o clipită, printr-un amețitor carusel, la ceruri spre dorința de a fura măcar un crâmpei de bine de care consideri că fuseseși păgubit la vremea tinereții. Oricum omul își mai încearcă voința, disponibilitatea și acest fapt nu poate decât să-l îmbărbăteze, să-i strecoare un dram de beatitudine în vinele bătrâne.
Îmi amintesc de o întâmplare cu iz parfumat, care demonstrează ce însăși zvâcnirea de pe urmă poate naște clipe de reverie și, de ce nu, ultima privire în spate cu nostalgia de altădată. Era un bătrânel, numărând nouăzeci și patru de ani de viață, care se deplasa anevoie sprijinit în baston, cu vederea și auzul având capacități diminuate, cu mobilitate redusă. Se îndrăgostise de o „jună” de optzeci și doi de ani. Relațiile de vecinătate, ușor, îi luaseră mințile bătrânului. Mai întâi zilnic îi ieșea în cale femeii. Fiind foarte amuzant și amabil, doamna îl simpatiza prin prisma celor optzeci și doi de ani ai săi. Când însă întâlnirile „întâmplătoare” deveniseră mult prea numeroase, stimata doamnă se simțea ușor deranjată. Apoi, bătrânul epuizându-și snoavele și glumele cu care căuta s-o atragă pe stimata doamnă începuse a-i telefona. Așa, doar ca s-o întrebe de sănătate. Apoi, telefoanele se înmulțiseră, iar apelurile bărbatului luară forma unor adevărate curtenii drăgăstoase. Totul a culminat când, într-o zi, tocmai când stimata doamnă fusese înștiințată că-i decedase unicul fiu, aflat în altă localitate, bătrânul să-i telefoneze și să-i declare înfocata sa dragoste. Desigur că a fost admonestat deosebit de aspru, ceea ce-l făcu să se retragă.
Astfel se succed evenimentele și iată cum se joacă viața cu noi: cineva, tânăr, în floarea vârstei, moare și, în același timp, altul, un moșneag care era mult mai așteptat „dincolo”, declară dragoste fiind cuprins în mreje ca un adolescent, îndrăgostit de această mamă îndoliată, femeie trecută și ea demult de vârsta zburdălniciilor. Bietul bătrân devenise frenetic, vocea îi era nesigură, iar cuvintele își pierdură noima. Ba părea că din clipă în clipă va izbucni în lacrimi.
Păcat că astfel de episoade fantastice sosesc în cele mai nepotrivite momente. Cărările adesea sunt ciudate și surprinzătoare. Întâmplări hazlii de triste uneori.
„Ce e viața noastră oare
Mă-ntreb și curios tresar
Apus și răsărit de soare
Minciună și durere doar.”
Iată cum poate fi înțeleasă atracția ciudată spre durere, spre haos. Paradoxal, dar există o atracție morbidă, un fel de impuls al redeșteptării la lumină, atât de necesar. Așa se succede epocile, anotimpurile, clipele cu trăiri amalgamate adeoseori mult prea umbrite de metafizică. Totul aleargă, totul se strecoară „printre degete” și nu rămâne în urmă aproape nimic. Oamenii își caută mereu cărările. Aleargă adesea bezmetici dominați de visuri mai mult sau mai puțin îndrăznețe.
În ceea ce mă privește, sosind o vreme când în sfârșit hotărâsem să încerc o altă alternativă la placida mea existență, privisem spre capitolul care mă atrăgea mai mult, cel al tărâmului buchiilor. Desigur că era târziu, însă am pășit totuși cu timiditate și teamă, socotind că, deși încă mai eram subjugată de naivitate și inocență, totuși era singura cărare la îndemână. Aflasem acest drum momită de îndemnul nostalgiilor care mă stăpâniseră de altfel dintodeauna. Devenise un adevărat miraj. Îmi lipsise însă șansa de a privi cu toată capacitatea moștenită spre acel tărâm. Regretul pentru lipsa de curaj, timiditate execsivă și încrederea în propriile forțe care m-au ținut departe de acest progres a constituit handicapul meu major. Pe lângă acest aspect, cadrul impus cu deosebită strictețe mă ținuse strâns în mreje ca pe o sălbăticiune în cușcă. La ce-mi trebuiau aripile dacă nu aveam îngăduința să zbor? Lipsită de informații de orice fel cum aș fi reușit să aflu mai mult! și să înțeleg mai ales atunci și acum, chiar la vremea mea târzie, toate cele în răstimpul care mi-a rămas?
Mereu, cuvintele se nasc și se vor înșirui căutându-și vadul, drumul și ținta. Numai că percepțiile, ca și evenimentele, se vor modifica mereu din vreme-n vreme.
„Și am rămas cu mâna-ntinsă
Ca a regelui Lear.”
Elena OLARU MIRON
