„Vagoane de metrou” – lansare la Biblioteca ASTRA

„Mai întâi l-am cunoscut ca artist plastic, cu un minunat bust al lui Bacovia, apoi l-am citit ca poet. Ce se întreabă poezia lui Dan Dănilă este: Unde e locul poeziei? În lumea păcii sau în lumea războiului? Unde își capătă poezia cu adevărat sens? (…) În prima secțiune are un poem care vorbește despre cărți cândva premiate cu Nobel care acuma zac în sacoșe, printre legume, pe străzi, uitate, banalizate. Este asta o deplasare a literaturii? Unde e mai tristă soarta literaturii? În pace, unde laureații Nobel ajung, alături de legume, să le putrezească celuloza? Sau în război unde, la fel ca în cazul soldaților, pot fi uciși, asasinați cum se întâmplă sub ochii noștri? Ei, în lumile astea, în care poeții pot fi asasinați, la fel ca orice om făcut din carne și oase, mai are literatura sens? (…) Aceasta e cea mai tristă dintre cărțile lui Dan Dănilă, în care se vorbește despre apocalipsă, despre războiul fără frontieră. E meditația unui om care trăiește într-o zonă în care încă este pace și care se gândește la oroarea anti-umană care e războiul. Și meditează, de fapt, la ce poate face poezia și unde e situația literaturii mai reală și, în același timp, mai tristă și mai disperată. Aici, în pace, unde iei Nobelul, dar cartea îți putrezește printre cartofi, sau acolo unde poți muri, dar cuvintele tale, în mod ciudat, contează poate mai mult pentru cei din jur pentru care acestea depun mărturie. Unul dintre poemele cele mai frumoase din cartea lui Dan Dănilă este despre poezie ca mod de a reda speranța și umanitatea unor soldați care nu mai au puterea să viseze. E un poem în care se vorbește despre soldații prea obosiți ca să mai poată visa, prea obosiți de suferință, de moarte și pentru care poezia face serviciul acesta – reaprinde imaginația. Asta ne întrebăm cu toții când deschidem și vedem ororile de la știri: ce fel de specie suntem? Ce ne definește pe noi, de fapt, ca specie? Cine sunt semenii noștri reali? Este războiul o stare naturală a umanității? Iar pacea una artificială? Cam asta e și meditația lui Dan Dănilă în poemele lui nu neapărat sumbre. E o atmosferă apăsătoare în poezia din acest volum, de om care asistă la apocalipsă, dar care are convingerea că metroul încă funcționează, metroul numit poezia încă poate media între pace și război și poate reaprinde visele în fiecare dintre noi. Aceasta este o carte hibrid, în care pacea și războiul, și meditația despre ele și despre poezie în raport cu ele, coexistă. Dan Dănilă este în plină forță creatoare și își folosește instrumentele artistice pentru a medita la oroarea din jur și pentru a arăta că ceea ce ne definește ca specie e puterea asta de a visa, de a construi frumusețe chiar și în mizeul ororii, chiar și contemporan cu războiul. Fiecare poem e un vagon din metrou care ne transportă din realitate înspre zona asta în care încă se poate visa și în care încă există frumusețe, bunătate, blândețe, atenție la celălalt, în care specia nu e doar cea care distruge, ci și cea care construiește frumusețe.” – a spus Radu Vancu, în cadrul evenimentului.

„Eu nu aș număra volumele lui Dan Dănilă. Le-aș cântări mai degrabă. Cu acest titlu, Dan Dănilă ne propune să vorbim nu numai atât de o Românie ne-educată, ci de o Românie subterană. Cu fiecare poezie, volumul vorbește de o Românie subterană care încearcă să iasă cumva la suprafață și să ajungă finalmente pe o linie de plutire. Dacă judec și cântăresc fiecare volum în parte, eu nu cred neapărat într-o schimbare la față a poetului Dan Dănilă. (…) Substanța poetică este într-o comunicare subreptice, subterană cu ceea ce înseamnă viziunea picturală care câteodată primează în discursul poetic al lui Dan Dănilă. Cred că în acest volum – dincolo de umorul, ironia, partea ascuțită pe care le promova în alte volume – cedează în fața unei seninătăți extraordinare. Este o recuperare în cheie melancolică. Există elemente care îl fac pe Dan Dănilă să se detașeze cumva de modele și de modelele care sunt astăzi în poezia românească și să nu cedeze, practic, în fața esteticului. Vagoanele de metrou reprezintă, de fapt, o formulă formidabilă. Este un semn al globalizării, al lipsei de identitate câteodată pentru că în metrou sunt de toate și pentru toți. Poetul însuși sugerează acest lucru.” – a meționat Ion Dur.

„Am cunoscut metroul parizian foarte bine, dar și cel bucureștean, și cel din Praga, și cel din Stuttgart. Și toate au ceva comun. Metroul poate fi văzut în multe feluri. Eu îl văd ca pe un labirint scufundat, o fonotecă, un Turn al Babilonului subteran, un loc în care întâlnești oameni de toate națiile, în care auzi limbi din toate țările, în care poți să studiezi, discret, fizionomii și tipologii umane. Poți să vezi metroul și ca pe o navetă spațială. Circulând atâta cu metroul, am văzut foarte mulți oameni interesanți, foarte multe situații ciudate. Și de aici, din metrourile prin care am fost, mi-a venit ideea titlului pentru acest volum.” – a explicat Dan Dănilă referitor la ultimul său volum.