Cel mai probabil ultimul soldat în Garda Regală aflat în viață, Irod Moisă a avut parte de momente emoționante, astăzi, cu prilejul apropiatei aniversări a centenarului. Pe 30 noiembrie, va împlini 100 de ani! În uniformă militară, cu tricolorul, Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial și Emblema de Onoare a Armatei României în piept, veteranul din Ghijasa de Sus a fost înconjurat, cu dragoste și respect, de copii cu steaguri tricolore, militari, preoți, oficialități locale și județene, rude, prieteni și consăteni, grație inițiativei col. (rz.) Marius Popența, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, filiala Sibiu.
foto: facebook/Dan Ramf credit foto: Ionut Vaidean
Veteranul de război a fost sărbătorit în biserica din Ghijasa de Sus de către Armata Română, prin reprezentanți ai Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu Sibiu, Centrului Militar Zonal, Cercului Militar Sibiu, Școlii Militare de Maiștri Militari și Subofițeri pentru Comunicații, Comandamentului NATO de la Sibiu! Onorul a fost acordat de Batalionul 30 Gardă Mihai Viteazul.
La eveniment a fost prezent, așa cum a făcut-o mai peste tot în astfel de situații, istoricul nostru medieșean Dan Ramf, cel care a publicat un interviu amplu cu aspecte din viața veteranului Irod Moisă în volumul III din „Bunicii noștri, Eroii noștri”, Editura Militară, 2018.
„Dragi prieteni, azi am sărbătorit probabil pe ultimul soldat român din Garda Regală.
Felicitări organizatorilor acestui minunat eveniment aniversar!
Domnul Colonel Marius Popenta, ați adus istoria în mijlocul Ardealului și pe Eroii de ieri în fața copiilor de azi!
Recunoștință Batalionului 30 Gardă Mihai Viteazul pentru onorul acordat înaintașiului nostru!
Ce frumos a fost azi purtând uniforma militară!
Onoare și respect Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu Sibiu, Centrului Militar Zonal, Cercului Militar Sibiu, Școlii Militare de Maiștri Militari și Subofițeri pentru Comunicații, Comandamentului NATO de la Sibiu!
Cu toții ați onorat un drag de veteran și istoria națională!
O plecăciune familiei, doamnei Eugenia Avram, domnului Moise Irod, copiii și nepoți ai veteranului Irod Moisă!
La final spunem și noi.
La Mulți Ani dragului veteran!
Să ne revedem cu bine și anii viitori!“, a transmis istoricul Dan Ramf.
credit foto: Ionut Vaidean
foto: facebook/Dan Ramf
„Mă cheamă Irod Moise şi m-am născut la 30 noiembrie 1922 la Ghijasa de Sus. Pe tata l-a chemat Irod Ioan(1890-1951) şi pe mama Irod Niţa(1902-1943). Am fost şapte copii la părinţi, eu sunt primul născut, după mine veneau Ioan, Lucreţia, Augustin, Roman, Anica şi Maria. Trei din fraţi s-au stabilit la Mediaş, întâi s-a dus Ioan şi s-a băgat ucenic la fabrica lui Rosner, la „Şuruburi”. A fost ucenic patru ani şi după aia s-a angajat în fabrică. El i-a dus încolo, la oraş, pe Roman şi pe soră-mea Maria, le-a găsit de lucru acolo.
Tata nu a luptat în Primul Război Mondial că a fost dus în America la lucru, cred că a stat aproape zece ani. Era dus cu alţi feciori din sat, le ziceau americanii „homeless”, unul din consăteni era Grecu Zosim. Oamenii plecau cu vaporul de la Constanţa şi făceau o lună de zile, tata a lucrat într-o fabrică, şedea pe un scaun şi doar cu mâinile muncea. Povesteau bătrânii noştri că au câştigat bine, au trimis bani acasă, a lui Grecu îi ţineau sub pat într-o corfă(coş). Acum 100 de ani tata era în America, a plecat fecior june şi a venit bătrân, avea 30 de ani, a stat vreo zece ani. Cum câştiga bani, îi trimitea la mamă-sa, la bunica, şi-i cumpăra pământ, loc de casă. S-a căsătorit cu mama, Niţa, ea era mai tânără cu mult decât el.
După Primul Război Mondial, cei care au fost în America, au ridicat o cruce la intrarea în curtea bisericii. Pe ea au scris: „Această sfântă cruce s-a ridicat în semn de mulţămită lui Dumnezeu de mai mulţi locuitori ai acestei comune foşti în America în timpul războiului şi reîntorşi în pace acasă în anul 1919”.
Pe bunicii din partea lui tata îi chema Irod Ioan şi Irod Raveca, pe cei din partea lui mama Grigorovici Moise şi Grigorovici Anica. Bunicul Moise Grigorovici a murit în războiul din 1918, l-au luat ungurii în armată şi minteni a fost împuşcat. Un străbun de-a nostru, Grigorovici Ioan, a murit împuşcat de unguri pe Dealul Dăii în 1848. Şi el şi bunicul îs puşi pe monumentul eroilor din satul nostru, îmi povestea Moise Irod. Tot dânsul spunea: tata ştiu că n-a fost la Unirea de la Alba Iulia din 1918, că era dus în America. De la noi a fost o delegaţie cu oameni din sat.
Un om de frunte a satului nostru a fost locotenentul Ioan Sava(1889-1924), primul aviator al nostru. A fost dus pe front în Primul Război Mondial, întâi cu armata austro-ungară, dar a căzut prizonier la ruşi şi de acolo s-a înscris voluntar în armata română, era pilot pe avion. După război trecea cu avionul pe deasupra satului nostru, da roata de sat. Zbura cu un avion care avea două locuri, pe ăl din spatele lui punea un sac de nisip pentru greutate. Bătrânii noştri când îl vedeau ce figuri şi rotiri făcea în aer îşi făceau cruce şi ziceau: „Tulai Doamne, cade!”. În anul când s-a născut frate-meu Ioan, în 1924, a avut un accident cu avionul şi a căzut în Mureş, pe lângă Arad, s-a înecat. Avionul a căzut cu burta în sus şi l-a prins dedesupt. A fost între primi aviatori români după Aurel Vlaicu, anul trecut în 2016, a fost comemorat de armata de la Cluj şi Târgu Mureş, au venit domni mari, îşi amintea veteranul nostru.
Sora lui, Maria i-a ridicat crucea, pe care scrie: „Aici odihneşte în domnul scumpul şi neuitatul meu frate Ioan Sava, locotenent şi profesor aviator, născut în 7 Februariu 1889, mort prin întâmplare nenorocită la Arad în 7 Maiu 1924. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată! Ridicată prin jalnica soră, Maria Herciu, născută Sava”.
Am învăţat bine la şcoală, mi-a plăcut, dar am făcut doar cinci clase primare. Ai noştri aveau mult de lucru, noi de mici copii eram învăţaţi să muncim. Am făcut cinci clase şi m-a dat tata la oi, la miei, să îngrijesc animalele, duceam calul de căpăstru când era de săpiţat, să nu calce porumbul. Când am mai crescut, mergeam călare pe cal, nu-mi era frică.
Premilitărie am făcut în Vecerd, instructor a fost unul de acolo, băiat bun. Mergeam în fiecare duminică, ne adunam din Ighişu Vechi, Metiş, Ghijasa de Sus şi Vecerd. Eu m-am ţinut de premilitari şi am avut noroc cu asta, primarul a dat referinţe bune când m-am încorporat. Dacă zicea că am fost legionar, eram trimis imediat pe front. La Cercul de la Sighişoara, colonelul mă întreba:
„-Mă băiete, vrei să faci armată frumoasă?”.
-Da, domnule colonel, da’ să fiu coleg cu de-ai mei din sat, am răspuns.”
„-Zi mă da, mă îndemna primarul nostru care era acolo cu noi.
Un prieten din Beneşti, sat din apropier, Precup Nicolae, după trei luni de armată i-au venit referinţe de la primărie că a fost legionar, l-au trimis imediat pe front. Întâi l-au trimis la un batalion de vânători de munte în Munţii Haţegului, la Simeria. Erau îmbrăcaţi şi încălţaţi ca vai de ei, a mers după aia pe front, a avut noroc şi a scăpat cu viaţă, îşi amintea bunicul nostru.
M-au încorporat la 1 aprilie 1943, de la noi din sat am fost luaţi în armată unsprezece inşi: Itu Samoilă, Toma Roşu, Todea Ion, Iordan Ion, Aurel Moldovan, Călin Ion, Pârvu Ioan, Chelemen Toader, Aurel Pintilie. Din generaţia noastră nu ştiu să fi murit vreunul pe front, au murit din cei mai bătrâni sau mai tineri decât noi. Eroii de care ştiu sunt: Stanciu Toader, Stanciu Tiberiu, Oprean Toader, Herciu Augustin, Grecu Ioan, erau mai bătrâni ca noi. Unii dintre ei aveau copii mici, Stanciu Ioan a murit pe front şi băiatul lui, Roman avea doar un an şi câteva luni, este născut în 1941.
De la Cercul Militar din Sighişoara, m-au trimis la Batalionul de Gardă Regal de la Sinaia, doar eu am fost acolo din satul nostru. Din anii armatei am o fotografie unde sunt împreună cu alţi soldaţi, unul era Jurcă Valer din Făgăraş(primul din stânga), Bălan Grigore (pe scaun, în stânga). Ne-au fotografiat pe toţi şase, lângă o măsuţă pe care erau puse flori albe(crizanteme?).
Instrucţie am făcut la Poiana Şcolii de Schii, după şapte luni eram slabi ca ogarii. Jurământul l-am depus la Poiana Harţa, de la Sinaia mai sus. A venit să ne vadă Regele împreună cu mai mulţi ofiţeri şi comandantul batalionului. Regele Mihai era un om fain, pogan(bine făcut, înalt) şi popular, a dat mâna cu toţi de acolo. Îmi amintesc câte zile am: „Jur credinţă ţării mele şi Regelui Mihai”. La final am cântat noi şi fanfara militară. După jurământ ne-au dat trei luni de concediu, am nimerit acasă numai bine că era de sapă, de secerat, la fân, era de lucru. În vara aia am avut şi un necaz, a murit mama, am îngropat-o de Sfântul Ilie, povestea cu tristeţe veteranul nostru.
Mâncarea în armată a fost foarte bună, tot timpul tăiau un porc. Aveam un băiat măcelar din Bucureşti, el înjunghia porcul în inimă, imediat cădea mort. Noi în Ardeal eram obişnuiţi să-l înjunghiem la gât, murea mai greu. Mămăligă am mâncat numai o dată pe lună, în rest primeam pâine. După ce ieşeam din sala de mese, ne întreba Păpuşoiu:
„-Băieţi a fost bună mâncarea?”
-Da, îi răspundeam noi. El era un om bun, sufletist.
Cazarma era foarte aproape de castel, la vreo 200 de metri. La Sinaia sunt trei castele: Peleş, Pelişor şi Foişor sunt unul aproape de altul. Îmi amintesc că aveau peste trei sute de camere împreună, dacă aş putea să merg până acolo, aş merge la Sinaia să mai văd unde am fost cătană. La castelul Peleş eram 17 santinele de pază, jur împrejur, la al treilea post eram eu. Dacă venea cineva prin loc interzis, nu te întrebam de nici o parolă, te împuşcam. Am avut armă bună, trăgea până la 800 de metri, eu mereu am fost ochitor bun, scoteam punctaj maxim.
Despre MS Regele Mihai îmi aduc aminte cu drag, era om tânăr şi fain, când venea cu maşina la Peleş, santinela de la poartă striga: „Să trăiţi Maiestatea Voastră!”. Regina Elena, mama Regelui, stătea şi ea mult la Sinaia, cred că mai mult decât la Bucureşti. Regina era o femeie prietenoasă, vorbea cu noi. Mihai conducea maşina cu o singură mână, trecea ca glonţul pe lângă noi. Într-o zi eram la instrucţie şi am primit puşti automate ZB. A nimerit acolo şi Regele, mi-a cerut puşca să tragă şi el, să vadă cum merge. A tras, dar reculul l-a lovit în barbă, a zvârlit-o departe. Era puşcă automată cu încărcătorul vertical. Ştiu că Regele mergea şi la vânătoare, dar ştie-l păcatele ce vâna, era ochitor bun, la trageri lua pasărea în zbor. Trecea cu avionul pe deasupra noastră, uite aşa se învârtea, se dădea peste cap pe dealul mic, după aia venea deasupra noastră. Câteodată conducea o maşină cu roţi de cauciuc în faţă şi şenile în spate. Un soldat se urca în brad şi lega o funie de copac şi una de maşină. Mă uitam la el cum conduce şenilata printre brazi şi-n gândul meu ziceam: „Mama ta de Rege, dacă se rupe funia aia, te prinde, te omoară brazii!”. Era curajos foc!
La Peleş, la Rege, rar am văzut să vină generali germani, pe ambasadorul Germaniei nu l-am văzut niciodată. Doar pe mareşalul Antonescu ştiu că l-am văzut, venea să viziteze castelul şi ce era pe-acolo. În toamna lui 1944 când ne-au mutat la Bucureşti, oamenii pe stradă strigau: „Moarte Antoneştilor! Moarte Trădătorilor!”.
Într-o vară, cred că în 1944, a venit Regele la Peleş, dar şi-a pierdut căţelul. Avea un câine alb ca un lup, stătea lângă el în maşină cu capul pe geam. L-a pierdut pe Aţo(Azzo?) şi a trimis toată compania de gardă să-l caute în pădure. Până la urmă l-am găsit, că era alb la culoare, povestea amuzat Moise Irod.
Instrucţie făceam la munte sus, mergeam de două ori pe săptămână, eu eram puşcaş şi cercetaş. După şapte luni ne-au mutat la compania a doua, înainte eram la a treia. Mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu ordonat şi curat îmbrăcat, aşa am fost crescuţi. Ne trezeau la ora şase dimineaţa, ne spălam şi ne îmbrăcam. Baie făceam în fiecare sâmbătă, erau duşuri amenajate. Hainele le spălam singuri, le băgam la etuvă şi ieşeau curate. De câteva ori m-au scos în faţa colegilor să mă dea exemplu: „Soldaţi uitaţi-vă la el, cum stau hainele de frumos, cum este aranjat!”, zicea locotenentul Badea. De la bocanci, la pantaloni, veston, centură, eu eram aranjat. Cele afirmate de bunul nostru veteran, sunt confirmate de fotografia de acum 70 de ani, cu dânsul militar în ţinută de gardă regală.
În toamna anului 1943, ne-au pregătit să ne pună schiurile în picioare. N-am apucat să facem antrenament, le-am dat înapoi, într-o după masă a venit ordin că din plutonul al doilea 40 de soldaţi pleacă la Săvârşin. Aşa a fost, am stat acolo patru luni de zile. Şi la domeniul de la Săvârşin venea Regele cu maşina, la fel santinela de la poartă saluta: „Să trăiţi Maiestatea Voastră!”. Cu mâncarea şi instrucţia a fost bine şi acolo, un vânător din sat împuşca câte un mistreţ şi aveam tocăniţă şi friptură la masă. Dacă mai doream ceva, la poarta castelului era o piaţă mare unde veneau ţăranii cu ouă, brânză, legume, slănină, de toate. Când ieşeam pe poarta domeniului de la Săvârşin să mergem la instrucţie, se fereau oamenii de noi, ne făceau loc, toţi se uitau cum defilăm şi cântăm. Asta a fost în iarna din 1943, în primavara lui 1944 ne-au dus înapoi la Sinaia.
În ziua de Paşti la 16 aprilie 1944, duminica, eram la Sinaia în curte să mâncăm, când au apărut avioanele deasupra noastră. S-a întunecat cerul, n-am mai aşteptat ordin, am fugit toţi în pădure. La Sinaia nu au bombardat, doar la Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, se auzeau bubuielile până la noi. Au trecut în mai multe ture, pe lângă alea de bombardament, erau şi avioane de vânătoare. Se lăsau în jos, urcau în sus, dispăreau după munte, am crezut că ne fac praf. Noi eram ascunşi pe după copaci, îşi amintea cu un zâmbet bunicul.
La 23 august 1944 eram la Sinaia, am intrat de Gardă. Când a venit schimbul celălalt, am întrebat pe colegul:
-Ce-i mă, ce s-a întâmplat?
„-Nu ştiu, te duci la cazarmă!”, mi-a zis el. Dacă am venit la cazarmă, nimeni nu ştia nimic, nu ne-au spus nimic. Spre seară a venit ordin:
„-Echiparea, plecăm!”. Am luat armele, cartuşe, grenade în buzunare şi am plecat împreună cu Regele Mihai şi Regina Elena, către Târgu Jiu. Am trecut prin Craiova, Târgu Jiu şi am ajuns la Runcu. Asta era o comună deschisă, merii erau încărcaţi cu poame coapte, crengile erau aplecate până jos. Am stat trei săptămâni acolo, până la sfârşitul lui septembrie. Era armată câtă frunză şi iarbă, noi îl păzeam pe Rege şi ceilalţi ne păzeau pe noi. Militarii din Garda Regală, eram cazaţi în gazdă la oameni, în Dobriţa, satul vecin. Imediat am intrat la datorie, aveam arma la mine, nu-mi era frică de nimeni, aveam şi puşca şi pistolul automat. Într-o zi a trecut peste gard un băiat care nu era cumsecade la cap, nu l-am lăsat să se apropie de Rege, l-am predat la colegi. Şi la Dobriţa noi cei din Garda Regală, eram serviţi de ospătari care purtau mănuşi. Toată lumea se îngrijora de ruşi, când au intrat în ţară au fost încăpăţânaţi rău, doar comenduirea lor i-a mai pus la punct.
După vreo trei săptămâni, s-au mai aşezat lucrurile şi am plecat înapoi către Bucureşti, cu direcţia Sinaia. Eram în coloana regală vreo 20 de maşini, Regele Mihai şi mamă-sa erau cu noi, unul din şoferi a lovit un rus şi l-a doborât. Coloana s-a oprit, gărzile s-au dat jos, au pus mâna pe el, l-au luat, nu ştiu ce-au făcut cu el, cred că l-au predat la ruşi. De la Runcu am venit înapoi la Bucureşti şi apoi la Sinaia.
De aici unitatea noastră a fost dusă în Bucureşti , eram încartiruiţi pe strada Izvor, acum eram santinelă la Palatul Cotroceni. Cât am stat acolo făceau comuniştii demonstraţii şi strigau: „Moarte Antoneştilor, Moarte trădătorilor!”. Cu noi, cu soldaţii, comuniştii nu s-au purtat rău. Într-o zi eram în piaţă la Obor şi am văzut ceva ce-mi amintesc până azi. Un om l-a atins pe un rusnac, doar oţâră(un pic), ăla a scos pistolul şi i-a dat în cap. Mă gândeam eu: „Mama ta de rus, tu de-astea faci la noi în ţară!?”. Doar comenduirea lor i-a mai pus la punct un pic, altfel nu ştiu ce ieşea cu ei.
Aici în Ardeal, în comuna vecină Metiş, am auzit că au intrat la saşi şi le-au luat caii cei buni, le-au lăsat în schimb cai răi. După aia au intrat în pivniţe la oameni şi au tras în butoaie cu pistolul, să bea vin.
În vara anului 1946 m-au lăsat la vatră, ceilalţi consăteni ai mei au venit acasă cu un an mai iute, dar pe mine m-au ţinut la Gardă suplimentar. Nu pot zice, că eu am avut armată faină, concluziona bunul nostru veteran.
M-am însurat la 27 ianuarie cu Anica, născută în 1925, de fată era Pâzgu.. Înainte de a ne lua, am vorbit cu Anica vreo două sau trei săptămâni şi după aia ne-am cununat, anul ăsta, 2017 am împlini 70 de ani de căsătorie. Nunţile se făceau ziua, întâi se mergea la biserică, eram îmbrăcaţi româneşte, ne cununa părintele şi plecam la mire acasă. Mireasa venea cu zestrea încărcată într-un car, daruri primite de la părinţii ei, Anica a avut pe cap o coroniţă albă. Pe vremea aia se făceau două mese, întâi la mire, după aia la mireasă, într-o zi la unul, într-o zi la celălalt. Am avut patru copii, din care trăiesc trei: în 1949 s-a născut Olimpiu, din 1951 este Moise şi trei ani mai târziu, în 1954 a venit Eugenia.“
Fragment din interviul realizat de către istoricul Dan Ramf, publicat în volumul III din „Bunicii noștri, Eroii noștri”, Editura Militară, 2018
