Pe latura de nord a pieței se aflau spânzurătoarea și stâlpul infamiei, lângă care, până în 1734, se afla „cușca nebunilor“, în care erau expuși bețivii, cei ce tulburau liniștea nopții și alți contravenienți
Decapitarea comitelui Johann Zabanius Sachs von Harteneck în 1703, ultima execuție de acest gen în Cetatea Sibiului
Pașnicele târguri în aer liber, expoziții sau concerte și festivaluri, care au loc din când în când în Piața Mare a Sibiului, nu mai amintesc cu nimic de violențele ce s-au petrecut în aceste locuri. Ceea ce își mai aduc aminte unii dintre sibienii de vârstă medie este un frumos parc, având în centru un rondou sau piața asfaltată în mijlocul căreia trona o mare statuie a lui Gheorghe Lazăr, amplasată în 1984. Poate doar cei mai vârstnici sibieni să-și mai amintească de faptul că, până în 1948, Piața Mare era pavată și includea o statuie, cea a lui Nepomuk, dezmembrată în acel an și reconstruită, după ce a zăcut în depozite timp de 54 de ani, în curtea interioară a casei parohiale romano-catolice. Înainte de ridicarea statuii, în această piață se duceau la îndeplinire asprele pedepse ale vremii, în ochii tuturor celor ce se adunau într-o zi de târg, în sunetul clopotului, fără limbă, al condamnaților, sub privirea cavalerului justițiar Roland.
Beat în biserică
Sluga unui morar care a venit beat în biserică a fost închisă în cușca nebunilor, apoi bătută cu lopata și alungată din oraș. O calfă, împreună cu mama lui, au fost spânzurați în 1594, pentru furt repetat, în același an fiind spânzurat și un pantofar, care-i furase fratelui său, preotul din Turnișor, suma de 3.400 de guldeni.
Pe latura de nord a pieței se aflau spânzurătoarea și stâlpul infamiei, lângă care, până în 1734, se afla „cușca nebunilor“, în care erau expuși bețivii, cei ce tulburau liniștea nopții și alți contravenienți. Magistratul orașului ordonase, în 1724, ca nimeni să nu se mai găsească pe străzi după ora 10 pe timp de vară și după ceasurile 9 iarna, iar executarea pedepselor era publică.
Prostituatele, după soldați
Un proces-verbal de judecată din 1727 menționează că țiganii vor fi pedepsiți pentru furturi repetate cu 50 de lovituri aplicate în trei zile consecutive, iar un croitor care își bătuse nevasta a fost închis și a primit 40 de lovituri în prima zi, 30 în a doua și 20 de lovituri a treia zi.
Când un regiment a plecat din Sibiu, la 1731, prostituatele au însoțit soldații până la Sebeș. „Canaliile nerușinate, germane, ungurești și române“ au fost prinse la întoarcere, biciuite în Primărie de funcționarul Judecătoriei și de călău, apoi alungate din oraș și biserică.
A furat din Primărie
Furtul mai multor obiecte din Primărie a făcut mare vâlvă în februarie 1730. Investigația a scos la iveală că soția unui anume Neister a fost hoața, iar fiul ei și muzicantul orașului, Binder, complici. Femeia a fost condamnată la moarte prin decapitare, sentința comutată în închisoare pe viață, fiul a plecat cu armata prusacă, iar muzicantul a fost alungat pe viață din oraș.
Pedepse grele
Asasinul bătrânei Agnetha Gunthard a fost prins în 6 februarie 1759, legat de propria căruță, iar călăii au smuls bucăți din el cu clești încinși pe tot drumul până la Judecătorie. Aici a fost tras pe roată de viu. La 1741, a fost spânzurată o femeie ce preluase haine pentru vânzare și a fugit cu ele. O altă femeie care, la 1733, împreună cu amantul, și-a ucis soțul, a fost ciupită cu clești încinși, mâna dreaptă i-a fost tăiată și bătută în cuie de spînzurătoare, după decapitare capul i-a fost împlântat în stâlpul infamiei, iar corpul i-a fost tras pe roată și lăsat pradă vulturilor. Amantul a avut aceeași soartă, dar trupul nu a mai fost tras pe roată, ci înmormântat.
Acuzată de adulter și pruncucidere, Katharina Gotzmeister, de familie nobilă, a fost spânzurată, iar cadavrul legat într-un sac și aruncat în Cibin.
Unui maistru zidar, care a necinstit-o pe slujnica lui și a evadat din arest, după ce a fost prins din nou în 1674, i-au fost tăiate mâna și piciorul drept, bătute în cuie de spânzurătoare, iar trupul ars. Incendiatorii erau decapitați, iar trupul lor ars.
Unelte de tortură
„Banca de transpirație“ și Grădinița torturii
Pentru a convinge un criminal să mărturisească, acesta era dus în camera de tortură. Dacă priveliștea nu-l convingea, era întins pe „banca de transpirație“ unde era bătut, i se aplicau menghine la degete, putea fi tras în sus pe scară, i se picura smoală fierbinte pe spate. Dacă sentința dată era pedeapsa cu moartea, aceasta era imediat executată de călău. Pedeapsa cu tortura se executa în grădinița Primăriei, care a fost numită „grădinița torturii“. Arestul se afla în beciul Primăriei, unde contravenienții erau închiși în „celula urât mirositoare“ sau în celula de tortură. Mai mulți cetățeni care mergeau la cârciumă în timpul săptămânii și duceau o viață de dezmăț au petrecut opt zile cu pâine și apă în celula de tortură. Cei condamnați la închisoare pe o perioadă mai lungă erau găzduiți de închisoarea din strada Burger (azi Ocnei), care a devenit neîncăpătoare în 1747, dată la care orașul a cumpărat alte două case cu 1.076 de guldeni. La intrarea în închisoare, condamnații erau „salutați“ cu lovituri de bâtă sau nuia, după care erau puși la muncă grea și la curățarea drumurilor.
Însemnați cu fierul roșu
Hoții de animale, după ce erau bătuți, erau însemnați cu fierul roșu pe frunte, unde li se aplica desenul unei spânzurători. După 1793, semnul se transformă în tatuaj, spânzurătoarea fiind crestată pe spatele condamnatului, iar desenul frecat cu praf de pușcă. Dacă hoțul era prins a doua oară, călăul îi tăia o ureche sau ambele și le bătea în cuie de spânzurătoare.
Statuia unui sfânt pe locurile de supliciu
Puțini sibieni își mai aduc aminte de vechiul aspect al Pieței Mari a orașului. Având o suprafață de circa 1,5 hectare, Piața Mare este un spațiu tipic pentru o așezare urbană medievală. Aici se ridica odinioară stâlpul infamiei și tot aici se duceau la îndeplinire execuțiile prin decapitare sau spânzurare. Bețivii orașului adunați peste noapte de pe străzi erau expuși rușinii publice în așa-numita „cușcă a nebunilor“. Cu timpul, aceste practici barbare au fost mutate în locuri mai ascunse, cum este „grădina torturilor“ din interiorul Primăriei vechi, doar sunetul unui clopot special amintind orășenilor că un înpricinat era anchetat sub tortură.
Clopotul, fără limbă, al condamnaților
Statuia lui Roland, simbolul justiției medievale
Odată cu intrarea Transilvaniei sub stăpânirea coroanei habsburgice, catolicismului și-a pus din ce în ce mai mult amprenta asupra vieții și arhitecturii sibiene. La începutul secolului al XVIII-lea, spiritul husit, anticatolic, era încă destul de puternic în Boemia și se resimțea și în rândul trupelor imperiale staționate la Sibiu, care erau formate din soldați boemieni. Încercând să stăvilească astfel de atitudini, contele Franz Anton Wallis, comandantul trupelor imperiale, scoțian de origine, a plătit din banii săi ridicarea unei statui a sfântului Ioan Nepomuk (1320 – 1383), patronul Boemiei.
Statuia Sf. Ioan Nepomuk
Ioan Nepomuk fusese preotul și confesorul reginei Ioana a Boemiei și a fost torturat și ucis, la Praga, din ordinul regelui Venceslav, căruia nu a vrut să-i destăinuie secretul spovedaniei soției sale, pe care regele o bănuia de adulter. Nici după moarte, soarta lui Nepomuk nu a fost ușoară. Sanctificat în 1729, i se ridică, la 1734, statuia la Sibiu, fapt ce i-a nemulțumit pe sibienii evanghelici, care au încercat, în repetate rânduri, să deterioreze statuia, obligând instaurarea unei paze militare. Mai mult decât atât, magistratul orașului a fost obligat să dea o ordonanță care interzicea denigrarea, blasfemierea sau insultarea statuii. La 1862, în jurul statuii a fost ridicat un gard de fier forjat care a rezistat, alături de fântâna publică ridicată la 1538, până la instaurarea regimului comunist când, în 1948, a fost dezasamblată și depozitată în curtea Muzeului Brukenthal, fiind reinstalată în 1988 în curtea interioară a casei parohiale romano-catolice din Piața Mare.
Statuia Sfântului Nepomuk, aflată în curtea interioară a casei parohiale romano-catolice din Piața Mare
