Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”.
Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.
Viorel NISTOR
Sigur că fenomenul corupției atingând mai ales nivelurile de sus ale politicii (și societății), cultul pentru acuzația publică era pe placul poporului și îi oferea satisfacția și „sângele” de care avea nevoie. Era vremea marilor dosare de corupție care au uimit o țară și o lume întreagă. Tot atunci, am asistat, stupefiați uneori, la ceea ce se numea „telejustiția”, acel „proces” unde dreptatea era făcută, până la proba contrarie, de către media, mai ales prin televiziuni. Judecând aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată problema că e prea multă „procuratură” în România (cum considerau alții), dimpotrivă, credeam că e (încă) prea puțină justiție față de ceea ce se întâmpla în mod real. Alta e chestiunea, pentru că, iată, ne întrebăm acum dacă s-ar fi putut face și altfel și dacă această exhibare a actului de justiție a adus doar foloase sau a pricinuit și daune. Răspunsul e cu da și nu.
Da pentru politicienii care au susținut-o (pentru că a fost un vector politic major care a asigurat succesul electoral).
Da pentru poporul oamenilor cinstiți, care se simțea reprezentat (prin prinderea și întemnițarea hoților).
Da pentru visteria națională, prin tăierea canalelor de deturnare a averii statului (teoretic, banii „ocrotiți” de lăcomia conducătorilor putând fi dedicați unor proiecte de interes național)
Da pentru imaginea țării în UE și în lume (părând a fi intrat pe făgașul statului de drept și al justiției egale pentru toți).
Nu pentru că justiția, fie că era, fie că nu era dreaptă, părea orientată și se lega, inevitabil, de niște acuzatori și acuzați de înalt nivel politic (derautant fiind nu sentimentul de justiție accentuată, ci de parțialitate).
Nu pentru că a antagonizat mai mult decât era cazul societatea românească (mai ales acea parte care era afectată direct de stigmatul acuzațiilor)
Nu pentru că a realizat o coaliție sui generis a luptei anticorupție, formată din infractori prinși, infractori neprinși, viitori infractori, de la cel mai înalt nivel politic, dar și susținătorii inocenți ai acestora.
Nu pentru că s-a creat o ruptură totală în clasa politică, care nu mai face posibile consensul, compromisul, negocierea (lăsând poporului „ignorant” toată răspunderea alegerii dintre cele două Românii ireconciliabile).
Mai mult decât ne-am închipuit și decât ne-am fi putut aștepta, anul 2016 a constituit punctul de inflexiune în politica românească și în destinul țării noastre, iar cheia acestei transformări o găsim în acest bilanț. A fost anul alegerilor (ce încheia ciclul de zece ani de apartenență la UE), câștigate, pe un fond de absenteism masiv și cu un discurs populist-naționalist, cu o largă majoritate, de partidul (PSD) care a fost principala țintă (dar nu singura) a luptei împotriva corupției. Au urmat doi ani de frământări, de agitație, de proteste interne și de luptă politică în tranșee, dar abia acum înțelegem cu adevărat care este miza.
S-a pornit de la faptul că un condamnat penal (Liviu Dragnea) nu poate conduce legal un guvern și se va ajunge că aceleiași persoane să-i fie îngăduit (tot legal) să devină președinte al țării. Fără ca nimic din natura faptelor și a oamenilor să se fi schimbat între timp. Chiar nimeni din țara asta nu a fost pregătit: nici să facă, nici să înțeleagă, nici să riposteze și nici să accepte așa ceva. E o metamorfoză rapidă și care a surprins pe toată lumea, de la inițiatorii ei aflați la putere (mirați de cât de ușor le iese totul), la adversarii lor politici (uluiți cât de greu e să explice/critice) și până la popor, luat și el pe nepregătite (incapabil, deocamdată, să înțeleagă, să asimileze și să reacționeze în fața noii situații).
Într-un timp relativ scurt, statul român a devenit o „coajă goală”, în care instituții democratice fundamentale (președinția, guvernul, CCR, avocatul poporului, justiția, ANI etc.) și-au pierdut (parțial sau total) sensul sau au fost deturnate de la rolul inițial. Iar fosta „țară a procurorilor”, a acuzatorilor publici, și a luptei împotriva corupției s-a transformat în „țara infractorilor”, în paradisul denunțurilor și a denunțătorilor, în țara luptei anticorupție.
„Telejustiția” a ajuns o amintire, fiind înlocuită de „teleinfracțiune”, răufăcătorii sunt cei onorabili și nu procurorii. În acest spațiu gol (al statului demolat), „spiritul infracțional” a început să construiască altul nou, începând cu filosofia și legislația penală și încheind cu noua arhitectură constituțională, făurită „pe șest”, cu complicitatea elitelor (cumpărate pe banii lor), cu acordul Curții Constituționale, dar fără consultare populară.
La modul simbolic, această transfigurare grotescă se reflectă chiar în aceste zile: procurorii să fie arestați, iar infractorii să fie puși în libertate.
E sigur că logica politică (a succesului și a abuzului) nu va rezolva această „confuzie de țară”. În democrație, doar rațiunea electorală (a solidarității și interesului comun) poate rezolva acest conflict ireconciliabil. Dacă funcționează.
Dar pentru asta, poporul electoral trebuie să înțeleagă sau să simtă pericolul „statului infracțional”, în care beneficiarii sunt puțini și mari, iar perdanții sunt mulți și mici.
Viorel NISTOR
