Prea îndelungată a fost vremea în care românii celor două teritorii de pe ambele maluri ale Prutului au fost siliți să se îndepărteze și sufletește unii de ceilalți. Ultima răpire, înstrăinarea teritoriului românesc al Basarabiei, a constituit ultima ruptură dureroasă care cu greu va putea fi uitată în totalitate. Poate doar prin dispariția celor care au trăit evenimentele sumbre. Și mă refer îndeosebi la acel ultim fapt din 1944 care încă mai dăinuie în memoria celor vârstnici, în viață încă.
Așadar, după răpirea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, se sistaseră relațiile de orice fel între frații și părinții din cele două teritorii românești. În scurgerea celor mai bine de 70 de ani, amintirile mureau deodată cu tradițiile și obiceiurile strămoșești. Alte norme de conduită și obiceiuri le luară locul, încuibându-se cu forță în viața acelor români subjugați și umiliți. Iar pentru a viețui, pentru a-și putea crește copiii, erau obligați să se supună. Oricum îndoctrinarea lor fusese deosebit de dură, iar nesupunerea atrăgea după sine sancțiuni de o cruzime neimaginabilă. Din păcate, puțini au mai rămas dintre acei care au trăit cumplitele vremuri.
Părăsirea în grabă (aproape numai cu ce puteau lua cu ei într-o sacoșă) a vetrei străbune la cedarea Basarabiei nu constituise pentru mulți o realitate, nu era înțeleasă, cu atât mai puțin mai târziu și acum îndeobște când, așa cum se întâmplă, stratul din ce în ce mai gros al uitării se așterne peste toate, deși drama refugiului săpase adânc în viața acelor pribegi care preferaseră să fugă aproape goi pentru a nu rămâne sub ocupație străină, ci aproape de frații de același neam și sânge din patria mamă. Plecaseră cu carele, căruțele, per pedes, așa cum se putea. Drumurile erau aproape blocate de adevărate cirezi de oameni care se îndreptau spre Prut pentru a-l trece și a se îmbrățișa cu frații lor. Cei care reușiseră să obțină un loc în ultimul tren care se mai îndrepta spre țară aveau dreptul la o anumită cantitate de bagaje, pentru a reuși cât mai mulți să fie transportați, desigur.
Era iarnă, la sfârșitul lunii februarie 1944, înghesuiți de-a valma, noi, familia mea, într-un vagon descoperit peste baloți și saci. Se aflau acolo femei, bărbați, bătrâni și copii de toate vârstele. Propria mea mamă fusese imobilizată cu cel de-al treilea copil, o surioară de-a mea de numai șase luni. Două săptămâni de călătorie cu întreruperi lungi (staționări pe așa numita „linie moartă”) până la București. Și ningea încă. Calvarul acela mi-l amintesc lăcrimând. Ne umplusem de păduchi și tifosul exantematic se declanșase. Au urmat ani grei după refugiu. Apoi, pentru ca să nu se termine tot chinul, venise un ordin ca toți basarabenii să se întoarcă de unde plecaseră. Câți dintre ei au fost hăituiți, câți se ascunseseră prin poduri, cotețe de porci sau păduri pentru ca să nu fie prinși și duși direct în Siberia?! În acele clipe prea puțini băștinași i-au ocrotit. Teama, pe semne, i-a obligat să-i evite pe acei așa numiți „venetici infractori”. Din fericire au existat totuși și oameni cu suflet. Puțini, i-adevărat, dar au fost mai ales elitele române care au înțeles pe deplin drama acelor ființe și mulți s-au implicat prin mijloacele aflate la îndemână încercând să consoleze mai târziu și temelia reîntregirii națiunii.
Cei care rămăseseră în Basarabia prea multă vreme rupți de viața românească, sub jugul ocupațiilor, sub spectrul urii și al cruzimii planând deasupra capetelor lor, deveniseră masă de manevră, pe de altă parte, învrăjbindu-i împotriva propriilor frați și părinți aflați în dreapta Prutului. Limba natală, împestrițată mai întâi cu slove rusești, se pierdea cu încetul, mai ales că era redată în tipărituri cu litere slavone. O limbă păsărească: română amestecată și apoi transmisă cu ajutorul literelor slavone (rusești).
Toate instituțiile publice, școli, până și biserici foloseau limba rusă. Unitățile comerciale de orice fel, de asemeni. Dacă încerca a se adresa în limba română (zisă moldovenească), exista indicația de a nu se răspunde respectivei adresări.
Orice suspiciune de a fi „cârtit” câtuși de ușor împotriva regimului era aspru pedepsită, mergându-se până la exilul pe șantierele cele mai dure sau la crimă. O privire, o grimasă simplă puteau fi luate drept afront, jignire a structurii noi sovietice și pedepsită cu o asprime incredibilă.
Frații din dreapta Prutului nu știau ce se întâmplă, întrucât nici o știre nu răzbătea dincolo de graniță. Chiar și simplele felicitări erau controlate cu migală și multe din acestea nu ajungeau niciodată la destinatar.
Ce știau românii din dreapta Prutului despre toate acestea? Nimic. Rămânea să existe doar ura, otrava cu care erau injectați unii împotriva celorlalți. Astfel se ajunsese la credința certă că cei mai înverșunați dușmani ai basarabenilor erau românii. Felurite măsluiri ale unor adevăruri contribuiau din plin la încrâncenarea dintre cele două nații române. În plus, se mai vehicula și ideea că Basarabia este pământ rusesc și românii doresc să-l cucerească, iar populația s-o subjuge și s-o prădeze. Tinerii, mai ales cei cu cele mai vulnerabile credințe, în care sămânța de orice fel ai dori s-o plantezi va da roade, erau cel mai ușor de manipulat. Astăzi aceștia sunt adulți și, greu de acceptat, continuă să creadă în puterea sovietică. Dar, iată, se ridică o nouă generație și speranța de unire, de unitate reînvie, smulgând rădăcinile bătrâne din credințele lor, ca și din sufletul celor trecuți prin pârjol și meschinăria ocupantului.
Tot trecerea timpului făcuse să fie uitați anii când singurului liceu românesc rămas în capitala Basarabiei, noaptea, i se spărgeau geamurile, iar pereții erau stropiți cu dejecții. Sau atunci când maldărul de flori depus la soclul statuii lui Ștefan cel Mare din Chișinău era peste noapte înlocuit cu resturi menajere. S-a uitat și iertat?
Iată, așadar, că nu poate fi apreciată just, lucid starea unei astfel de populații care a trăit mereu sub jug, zi de zi, mai bine de șaptezeci de ani (mă refer doar la acea perioadă; în total, Basarabia, urmare răpirilor, fusese înstrăinată 106 ani).
Este necesar să locuiești un timp mai îndelungat și să trăiești măcar printr-o mică parte din ceea ce fusese viața lor, a basarabenilor, să le afli tainele, durerile, greutățile, pierderile, pentru a înțelege, cât de cât, totul. Să le înțelegi umilințele și răbufnirile, să înțelegi impresionantul talent și dăruirea pentru nație al celor care ieșiseră din anonimatul impus până la urmă.
Basarabenii sunt mai loiali, mai omenoși, mai simțitori, mai nostalgici și mai generoși decât multe alte popoare. Cu vremea, poate că viața i-a mai asprit. O oarecare doză de pragmatism cred că a contribuit la atenuarea prea puternicului sentiment de blajinitate care îi ajută să răzbată. Și de ce nu, mai multă verticalitate și mândrie pe care pe care nu avuseseră prilejul să și le manifeste?!
Oare încep românii toți a înțelege că a venit vremea să-și apere cu strășnicie toate bunele lor atribute, respectându-și astfel neamul, vița, nelăsându-se striviți prin lașitate și umilință? (Într-un cotidian românesc din nordul țării, un profesor sârb, pe nume Miodrag Stanojevic, cândva scria, printre altele, citez: „… Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o țară care să acorde atâtea drepturi unor minorități cum acordă România.” Așa să fie?)
Iată cum este apreciat comportamentul românilor (de pretutindeni) față de alte populații ce nu s-au sfiit de-a lungul timpurilor să ne umilească și să ne subjuge. Așadar, este necesar să ne ridicăm în picioare cu toții și să rămânem mereu verticali.
Pentru a întări afirmația privind necesitatea de a lupta pentru drepturile și libertățile noastre cu tărie, relatez mai jos următorul aspect foarte important:
Prin anii 1980, toamna, cu mare greutate obținusem aprobarea de la organele de Securitate de a vizita Chișinăul, tărâmul nașterii mele (pe care nu aveam aprobare a-l vizita decât cu pașaport, dacă nu cu interdicție). După o mulțime de comentarii și motivații, în cele din urmă mi se aprobase ieșirea peste graniță. În Chișinău, într-una din zile, fusesem invitată la un văr mult mai tânăr. În locuința sa am întâlnit-o pe bătrâna sa mamă, sosită de undeva de la țară. Doi copilași de vreo patru ani, gemeni, erau ținuți de bătrână pe genunchi și ea le vorbea despre Cenușăreasa (desigur, în limba română). În clipa următoare, vărul meu, fiul bătrânei și tatăl gemenilor, striga:
– Mamă, este ultima dată când mai vorbești cu copiii moldovenește. Nu-mi strica copiii! Ei aici au viitorul. Și cu limba rusă pot evolua mai departe. Vor merge la grădiniță, la școală și mai departe. Numai învățând și vorbind în limba rusă vor putea să-și croiască drumul în viață. Alt drum nu au.
Desigur că am ripostat vehement:
– Stai puțin, băiete, zic. Tu ai uitat că ești român?
– Da’ mai lasă-mă cu România și românismul, zice. Pe noi poezia asta nu ne ajută cu nimic. Dimpotrivă. Ce a făcut Patria română pentru noi până când noi singuri ne-am scuturat o parte din jug? Ne-a lăsat de izbeliște. Voi ce ați făcut? Ați fost și voi membre de partid fără a vă opune, deoarece doreați să viețuiți și să creșteți copiii. Ați bătut din palme cum doresc și acum comuniștii. Și, ține seama, pe voi v-au manevrat deși erau suficiente căi de a ieși pe ușa din dos, deoarece voi nu fuseseți subjugați total ca și noi. În ceea ce privește Transilvania, știu că nu vă obligase nimeni să vă abandonați limba cu toate interdicțiile știute ca și la noi. Nu vi s-a impus să renunțați la a folosi limba română. Ați adoptat limba maghiară de bună voie și aceasta în țara natală română. Acum, la noi este bine. Liniște. Avem locuri de muncă berechet, locuințe se oferă oricui dorește. Magazinele gem de alimente, pe când la voi se spune că nici pâine suficientă nu aveți. Așadar, suntem mulțumiți. Țărișoara aceasta a noastră, atât cât este de mică, a oferit României multe personalități marcante în toate domeniile. Iată că, știind să-și păstreze valorile cu toate vicisitudinile întâlnite, a oferit și în afara teritoriului său aceste valori de care se mândresc și cei din afară (mulți „uitând” a afirma de unde provin). „Mulți din ei fiind fugăriți și persecutați tăinuiau locul nașterii lor”.
– Totuși, zice vărul meu, să ai în vedere că „sângele apă nu se face” și de aceea afirm răspicat că în adâncul sufletului oricărui basarabean există și un dor de obârșie. Așa mai ofilit chiar, dar care totuși există. Și aceasta se poate constata cu ocazia comemorărilor sau a aniversărilor marilor evenimente și personalități marcante implicate în multe acte de eroism în apărarea virtuților naționale române oferind ideea însuflețitoare de libertate și supremație.
– Eu m-am născut sub regimul și dictatura sovietică, zicea vărul meu, și nu știu cum poate fi traiul între românii adevărați. Poate o voi cunoaște cândva. Mi-aș dori. Mai apuc oare s-o văd și pe aceasta? Ori, cine știe poate urmașii urmașilor mei să ajungă a trăi între cei mai curați și demni români (era în 1982). Pașii mei sunt mult mai șovăitori decât s-ar crede. Unii speră în apariția unui alt Inculeț, Pan Halipa, Stere, N. Iorga și mulți alți adevărați patrioți ai noștri care să hotărască pe ce cale sigură să ne îndreptăm sperând a ne ridica de sub cizma sovietică, alipindu-ne de mama adevărată s-ar putea să se îndeplinească.
– Până atunci… Iată că mă preocupă întrebarea: Cine sunt eu? Ce-mi rezervă viitorul mie și mai ales copiilor mei? Zise tânărul meu văr și eu n-am știu ce să-i răspund.
Acesta a fost dialogul și comentariul destul de elocvent – zic eu – purtat cu acest bărbat tânăr care așteaptă să se petreacă ceva care să-l extragă din acest cerc nebulos, atribuindu-i un loc sigur în lume.
Așadar, este necesar a se căuta în adâncuri. Podul de flori, spectacolele grandioase, festivismul steril nu sunt, nici pe departe, suficiente. Este nevoie de a se recăpăta curajul, voința și este nevoie de oameni hotărâți care să se implice cu răbdare și înțelegere în această muncă de Sisif. Avem nevoie de acei oameni inteligenți, hotărâți, patrioți care să fie credincioși idealului de națiune integră și demnă.
Coeziune și unire poate fi deviza pentru a pleca pe cel mai sigur drum.
Dumnezeu să ne ajute!
Aceasta fusese concluzia, acesta este adevărul care trebuie spus.
Elena Miron
