După instaurarea regimului comunist, lupta împotriva capitaliştilor avuţi era o prioritate principală a noii puteri. Despre acele vremuri ne vorbeşte octogenarul Nicolae Dădârlat, pe atunci contabil la agenţia din Tălmaciu a Băncii Naţionale. Nicolae Dădârlat îşi aminteşte că şi acum şase decenii, reforma se făcea peste noapte şi abia apoi se aşeza pe hârtie
De ce a fost nevoie de reforma monetară din ianuarie 1952?
A fost o perioadă în care întreaga suflare românească, din fabrici, bănci şi instituţii de la oraşe şi sate, trebuia să aplice experienţa sovietică, cea mai avansată din lume. La bancă, în Tălmaciu, unde lucram, sucursala Stalin ne-a trimis cele mai performante „calculatoare sovietice”, aşa-numitele scioturi sau abace, nişte jucării cu bile. În domeniul financiar, dacă sovieticii veneau cu unele schimbări sau reforme, trebuia să le aplicăm şi noi. Astfel, la 26 ianuarie 1952, a apărut o Hotărâre a Consiliului de Miniştri şi CC al Partidului Muncitoresc Român cu privire la efectuarea unei reforme monetare. Sesiunile Parlamentului le aprobau ulterior, foarte rapid. În expunerea de motive, întinsă pe vreo patru pagini, se arăta: „în perioada ce s-a scurs de la reforma bănească din anul 1947, speculanţii şi alte elemente capitaliste de la oraşe şi sate, agenţii de tot felul ai imperialismului american şi englez au dus o muncă de subminare şi dezorganizare a circulaţiei mărfurilor sau chiaburii au stocat mari cantităţi de cereale”… astfel că era nevoie de o reformă monetară.
Cum s-a petrecut schimbarea în interior sistemului bancar?
Ministru de finanţe era maghiarul Vasile Luca, om fără pregătire economică, care însă făcea parte din trioul Ana-Luca-Gheorghiu Dej care băga spaima în burghezi. Până la urmă au dispărut şi primii doi. Desigur, s-a schimbat numai o mică parte din banii posedaţi de populaţie, de fapt reforma fiind o spoliere tocmai a clasei muncitoare. Cu o zi înaintea începerii schimbului. între 28 şi 31 ianuarie, camioane cu militari au adus banii necesari. Cum aveam numai două case de fier, banii au rămas într-un birou sub paza militarilor.
Presiunile sovietice s-au făcut simţite?
După reforma monetară, guvernatorul băncii, Aurel Vijoli, a fost destituit(nu s-au spus motivele), apoi arestat. Ceauşescu l-a numit mai târziu, în 1965, ministru de finanţe, dar omul era bolnav după cele îndurate în detenţie, trecând la cele veşnice. Au avut de suferit şi oameni din sucursala raională din Sibiu. La Tălmaciu, prin luna martie 1952, a venit un GAZ rusesc cu nişte cetăţeni care l-au ridicat pe casierul agenţiei, dl. Popovici, fost ofiţer din armata regală, deblocat şi dus la stuf. A trebuit ca după reformă să pătimească mulţi oameni. Deşi HCM-ul spunea că schimbul se făcea de către Banca de Stat RPR, totuşi au fost aduşi oameni din Sibiu, care nefiind învăţaţi cu manevra banilor, mai ales că erau format nou, au greşit, trebuind să suporte minusurile, neajungându-le diurna.
La reformă, au fost puse în circulaţie bilete de bancă de 25 şi 100 de lei ale Băncii de Stat şi bilete de 1 leu, 3 lei şi 5 lei ale Ministerului de Finanţe şi monedele metalice care au rămas până în anul 1989, modificându-se numai denumirea băncii, în Banca Naţională a României. Deoarece banii erau tipăriţi pe o hârtie de proastă calitate, se uzau foarte repede, nefiind înlocuţi. Mai ales după anul 1980, aceştia au devenit adevărate zdrenţe. Nu ar fi putut fi număraţi cu maşini ca în prezent.
1
leu nou echivala cu 20 de lei vechi la reforma din 1952
