Spre sfârșitul anilor 1800, Podul Minciunilor a devenit o necesitate pentru Sibiul aflat în plină modernizare, localnicii fiind exasperați din cauza munților de gunoaie adunate în tunelul aflat în locul actualului pod.
Podul Minciunilor, desenat de Franz Michaelis imediat după inaugurare
Între secolele al XV-lea și al XIX-lea, legătura dintre strada Ocnei și piețele centrale, respectiv între Orașul de Sus – unde se aflau vilele patricienilor – și Orașul de Jos – care îi găzduia pe meșteșugari și pe ceilalți oameni de rând, se făcea printr-un tunel îngust, lung și întunecos. „Pe locul actual al podului se afla Poarta Elisabeta, din cea de a doua incintă a orașului, închizând tunelul cu o hersă, în caz de vreun pericol. Deasupra tunelului s-a construit un șir lung de case ce despărțea Piața Mică în două jumătăți. Printre aceste case a existat o bisericuță, cântarul orașului, casa baronului Rosenfeld (aici a avut loc deschiderea Academiei de Drept din oraș), Casa Jickeli, o farmacie, casa lui Thomas Gulden și altele. În afara celor două intrări în tunel, existau în anul 1837 două căsuțe de gardă păzite de militari și numite Băncuțele Minciunilor. În anul 1851, la ordinul magistratului orașului, aceste căsuțe au fost distruse, din cauza mirosului de nesuportat al gunoaielor adunate în tunel, și s-a hotărât construirea primului pod de fontă din sud-estul Europei. Pentru că nu era construit pe piloni de sprijin, el a fost denumit în limba germană Liegenbrucke, ceea ce înseamnă «podul culcat», expresie aproape omofonă cu Lügenbrucke, ce semnifică „podul minciunilor”. De aici au apărut și legendele faimoase ale podului“, povestește Nicoleta Ocneriu, de la Sibiu Guide Nico, ghid autorizat din Sibiu.
Documentele arată că podul a fost turnat în fabrica lui Friedrich Hütte, în județul Covasna, și finalizat în anul 1859. Puțini știu că o parte dintre elementele metalice sunt identice cu cele regăsite în Turnul Eiffel.
Odată ce a fost dat în folosință, podul a făcut istorie datorită elementelor sale de unicitate, frumuseții și utilității lui, dar și legendelor de tot felul legate de minciunile soldaților care erau cantonați în zonă, ale viitoarelor soții prihănite, negustorilor mincinoși, precum și ale îndrăgostiților care nu își respectau șoaptele sacre de amor. „Podul în sine este o curiozitate, un element aparte ce aduce lumea la Sibiu. Este vorba despre un pod în mijlocul orașului, pe sub care nu trece nici un firicel de apă și are un nume aparte. Cam rar găsim în lumea aceasta un monument atât de curios prin prezența sa, prin numele său, prin povestea sa“, consideră istoricul Răzvan Pop.
Viorica MAIER
