Locuiește într-o comună din apropierea Sibiului. De la șoseaua care taie localitatea în două poți trece peste un pârâiaș subțire și apoi peste un pod vechi și găunos spre o coastă pieptișă până la casa Vetei. Dacă mergi la pas poți să lași drumul carelor ce șerpuiește pe coastă și să urci de-a dreptul. Altfel cu carul, căruța ba chiar (cine se încumetă) și cu mașina este nevoit să urce „roată, roată” (cum spune Veta) până când ajunge sus pe ulița din deal.
Elena Olaru Miron
Casa familiei Vetei șade acolo mândră cu ochii mari ai ferestrelor, parcă așteptând mereu ca cineva să se oprească în fața ei. Ca o stareță albăstrie se împăunează, dând tonul celorlalte case mai joase și mai umile în sărăcia lor, care plecându-și streșinile a respect, se ghemuiesc una după alta, una într-alta. Uruitul roților sau al unui motor de mașină rătăcită aduce în drum strecurându-se sub poartă, un cățel zburdalnic și arțăgos care latră ascuțit, trezind mahalaua. Nu peste mult timp, ca la o comandă, se mai preling și două pisici cu cozile ridicate indecise dacă să le zbârlească sau nu. Toți privesc curioși: cine, ce-i? Ograda Vetei este în parte pietruită și stă într-o rână, datorită faptului că terenul povârnit te duce cu gândul că s-ar putea prăvăli încet luând-o la vale. Miroase puternic a bălegar ce plutește peste tot. Cotețe cu porci, grajduri cu vite, o șură plină cu fân parfumat cu aroma luncilor din vară.
Veta este o femeie mărunțică, dar harnică din cale-afară. Nu are decât câteva clase primare, dar o oarecare abilitate nativă o situează între sătencele hâtre. Leana, fiica sa, se căsătorise mai târzior, dând naștere unui băiețel acum de 12 ani și o fetiță de 7 ani. Fiul Vetei, Onu, divorțat de mai bine de douăzeci de ani, a rămas la casa părintească, devenind agricultor și crescător de animale. Soțul Vetei, om comod, prea puțin implicat în treburile gospodărești, mai mult lâncezea. Astfel au trecut peste patruzeci de ani de căsătorie.
De mai bine de douăzeci de ani, Veta distribuie lapte în oraș. De-a lungul timpului, îngrijea (ea și fiul său) 5-6 până la zece vaci. De trei-patru ori pe săptămână, cu zeci de recipiente cu lapte în sacoșe și în spinare cu mașini de ocazie, hălăduiește pe străzi, urcă și coboară multe etaje din blocuri împărțind laptele. Muncește pe ogoarele familiei, gătește și ține socotelile casei. Ea știe de unde-și poate procura substanțele, insecticide, îngrășăminte, materiale de construcții. Cunoaște și instituțiile publice, administrative, fiscale. Veta, de altfel, își asumă o mulțime de multe alte atribuții pe care le duce la bun sfârșit.
În zilele în care distribuie lapte, poate fi văzută tocmai când abia se „crapă de ziuă” pe mijlocul străzilor, legănându-se ușor sub greutatea sacoșelor cu peturi pline pe care le ține în mâini sau pe spinare. Asudată, nădușită, basmaua-i alunecă în părți. Sub ninsori sau ploi, uneori ajunge cu încălțămintea și hainele mustind de apă.
Când soțul său căzuse la pat bolnav, Veta nu mai beneficia nici de cele câtva ore pe noapte de odihnă. În plus, oricum la orele 5 dimineața trebuia să intre în grajd pentru a mulge vacile. Bărbatul său zăcuse astfel multe luni de zile și, ca orice bolnav grav, o solicita pe biata Veta foarte mult pentru cerințele și trebuințele sale. Veta era femeia, bărbatul, infirmiera, mama, bunica. Ea fusese întotdeauna cea care trebuia să ia măsuri, să drămuiască lucrurile și să-i mulțumească pe toți. Deoarece fiica sa divorțase, o vreme destul de îndelungată se întorsese cu cei doi copii acasă la… mama. O grijă în plus pentru Veta. Și încă ce mai grijă?! Totodată i se mai cereau Vetei și diverse sume de bani, întrucât atât Leana, fiica, dar și cei doi copii aveau cerințele lor. Numai după aproape doi ani, familia tânără se reunise și plecaseră într-un spațiu amenajat în gospodăria cuscrilor Vetei. Veta îmbătrânește tot mai mult cu fiecare zi. Mâinile ei învinețite și scorțoase de-abia și le mai poate mișca. Durerile de genunchi o macină. Apelurile fiică-sii, care mereu îi cere ceva, sunt tot mai dese și tot mai insistente. Când sosește la locuința mea, aducându-mi laptele pentru care cotizez, o cinstesc cu un pahar de vin și o tartină. Atunci adeseori dă drumul ofurilor sale. Îmi vorbește de toate durerile mai dese și mai lungi, despre aratul pământului, semănatul, prășitul sau strânsul recoltelor. O întreb:
– Cum te descurci cu impozitele și toate celelalte?
– Ei.. „Trăbă” să merg la Camera Agricolă pentru subvenție, la primărie la noi și încă în multe locuri.
– Dar de unde știi tu și cum ai aflat tu, Veto, unde să mergi?
– Știu. Iau „Otobuzul” care merge oblu înnente și apoi o cârnesc pe la fabrica de ciorapi. Mă dau jos la Casa Armatei.
– Și mai departe știi? Clădirile, birourile?!
– E, e, știu. Dacă nu, musai să întreb.
– Gătești în fiecare zi, Veto?, o întreb. Ce mâncare faci?
– D-apăi fâsaică dreasă, crumpene, varză. Că fâsaica de pe vo șeptezăci de porunchi din grădină mi-o cam cules-o alții. Șâ doar era în dosul la tufele de scunchie și tot or dat de ea. Apăi carne șâ cârnați am destul că le-am pus în congelator. Sara scot și prăjăsc. Apăi muiem cu mămăligă în blid. Bem amândoi și eu și Onu câte o cupă cu vin și-i gata.
Săptămânal, Leana, fiică-sa, primește laptele pentru copii, iar anual cel un puțin un porc.
Într-una din zile, pe când ședea ca de obicei la masa din bucătăria mea, iar laptele fierbea, mă privise cu ochi umezi, zicându-mi:
– Știi, trebuie să-ți spun ceva care mi s-a întâmplat și care m-a făcut să plâng până când am simțit că mi-am ușurat sufletul. În perioada zilei de 8 martie, acasă la mine, fiul meu Onu pregătise un buchet de flori pentru nepoțica de 7 ani. Mai târziu, au sosit fiica mea Leana cu soțul său și cei doi copii. Ginerele a lăsat câteva flori pe masă fără a preciza pentru cine sunt. După o vreme, cei patru se pregătiseră de plecare. În pragul ușii, nepoțica, având buchetul de flori primit de la unchiul său Onu, s-a apropiat de mine și mi-a zis: bunica, aceste flori ție ți le dăruiesc, pentru că tu ești cea care le meriți. Tu faci atât de multe pentru noi și ție nu-ți oferă nimeni nimic!
Rămăsesem mută de surpriză. Mi-au dat lacrimile și nu mă puteam potoli. Iată, îmi ziceam, mai este cineva căruia-i pasă de mine. Am strâns-o la piept pe Melita și am sărutat-o cu dragoste. (Trăia biata Veta, în sfârșit, o bucățică de fericire).
Și Veta, stând acolo, pe scaunul din bucătăria mea, privea în pământ, iar lacrimile îi șiroiau neoprite pe obraji presărați cu ridurile bătrâneții. Am mângâiat-o pe creștet și am îmbrățișat-o. Biata ființă, bietul om! S-a ridicat încet, greoi, și-a luat sacoșele pline la refuz cu peturi goale și a pornit-o agale spre drum în speranța că va întâlni o „ocazie” care s-o ducă acasă.
Elena Olaru Miron
