În ultima vreme, pare că ne-au năpădit prea multe devieri ale caracterelor. Le întâlnim mai pretutindeni. Infatuarea, grandoarea, prostia mărginite de o anumită surzenie şi orbire, de negarea realităţilor, de distorsionarea incredibilă a lor domină şi domnesc peste noi.
Ce zice nea NIMENI? Iată:
– Ce nu-mi place nu aud! Şi nu văd! Îmi este mai simplu să construiesc scenarii favorabile mie după bunul plac şi care-mi asigură confortul dorit. Nu-i place cuiva că trişez? Este opinia lui şi nimeni nu îndrăzneşte să mă combată. Mai ales atunci când în joc mă aflu de partea celor de puternici, vânjoşii cu buzunarele doldora. Acolo stă toată forţa! Ha, ha! Auzi? Să fiu corect? Eu? Doar n-am căpiat! N-am nici o reţinere, băieţaş!
Zice insul cu specifica-i insolenţă.
– Bine, dar cu cinstea, loialitatea, conştiinţa în cele din urmă, cum stai? Că atât mie, cât şi altora nu ne sunt pe plac derapările de la aceste reguli.
Astfel răspunde celălalt, omul care a fost educat să respecte acele criterii, bătându-i obrazul în semn de… atenţie. Dar cu buna cuviinţă cum stai? Nu ai nici o jenă?
– Ascultă amice, zice obtuzul condialogant, unde crezi că te afli? Au trecut vremurile când mă puteai reclama mămicii. Acum eu hotărăsc încotro mă îndrept, pe cine „zbor” din calea mea şi cui dau „bună ziua”. Nu mă uit cine-i acela. Îl spulber dintr-o suflare! Fiul meu i-a pus piedică poliţistului şi l-a înjurat? Foarte bine! Aşa-i democraţia, nu? Dacă poliţistul i-a dat un ghiont, ca replică, era normal să fie dat afară din serviciu. Nu? Ce face mai departe poliţistul disponibilizat e treaba lui! Mie să nu-mi agreseze copilul pentru o înjurătură şi o glumă, nici măcar verbal! Că mai înainte băiatul a scuipat-o şi a înjurat-o pe profesoara de fizică? A meritat-o! Ei şi ce? Mare brânză! Sau altădată l-ar fi sfidat pe diriginte când acesta i-a atras atenţia asupra ţinutei lui vestimentare? Să-mi atenţioneze băiatul? Nu frate, că pun trupa pe el, sărăntocul! Să ştie cine sunt eu!
Se mai zice că nevasta mea se îmbracă indecent? Că face paradă folosind prea multe artificii care ar demonstra extravaganţă exotică? Foarte bine! Are o funcţie înaltă, bani, aşa încât zilnic îşi poate permite să-şi procure orice îşi doreşte şi la orice preţ. Că nu ar „cadra” cu funcţia? Că ar trebui să fie decentă în a folosi vestimentaţia, cel puţin?! Auzi?! Să facă paradă de modă, foarte bine! Este mai important decât ceea ce „învârte” la serviciul ei. Da, cu sclipiciuri, pantofi de firmă şi operaţii estetice. Să crape cucoanele celelalte de invidie. Doar n-o să rămână nebăgată în seamă. Decenţă, ia auzi! Cumva ca Angela Merkel sau celelalte în funcţii înalte dar care arată ca nişte biete pensionare ce se deplasează cu autobuzul la serviciu? Nu, nenică! A venit ziua noastră, băi! Auzi? Eu am decât cinci clase, da sunt mai bogat decât orice profesor. Că de şcoală obişnuită nu prea e nevoie, ci mai degrabă de o şcoală unde se învaţă şmecheriile. Că la asta pe mine nu mă întrece nimeni. M-am autopregătit.
Acum am un gând: vreau să ajung mai sus. Sus de tot. Mă dau bine pe lângă ăştia de-şi zic „de dreapta” (nu ştiu ce-i aia că nu m-o lămurit nimeni, da nici nu mă prea interesează). Când voi pune piciorul în mijlocul lor, atunci să vezi! Mă fac rău! Rău de tot! Cine nu-mi face jocul e gata! Îl termin! Deocamdată mă gudur pe lângă ei, cei pe care-i pot amăgi, măi frate, cum mi-e pofta! Ei au uitat, că uită repede, dar eu îmi amintesc de vremea când eram în frunte şi-i prostisem pe toţi de-mi cântau osanale zi şi noapte. Dar a trecut vremea aceea, ei au uitat repede întorcându-şi privirea spre alţii. Acum, mă apropii din nou de scara ce mă va duce sus de tot. Că-i aşa de uşor să manevrezi gloata! Doamne, ce-i voi mai păcăli! „Are” ei putere, dar le arăt eu că sunt mai tare.
Mi-am lăsat părul lung şi barbă după modelul ălora ce-şi zic intelectuali. Când intru undeva toţi tresar încă de pe acum. Mă mângâi pe burtă şi strig: Salut băieţi! Toţi sar în picioare şi se apleacă salutându-mă cu dulceaţă în ochi şi pe buze. Aşa!
Ce să-ţi mai zic, m-am dus şi io cu familia în Grecia aşa cum fac toţi cei cu bani. Dar şi în Spania, Turcia, Italia, ba chiar şi în Egipt. Nu-i mare scofală pe-acolo. În Grecia, dar şi în Italia n-am văzut mare lucru. Ia, nişte ziduri şi dărâmături. Mai bine aş fi rămas la umbră aici acasă cu berica mea rece şi mititeii cu muştar. Sau la velele mele de la Mamaia, Sinaia sau Valea Lotrului. Dar pentru a fi asimilat cu lumea bună caut să mă mai las deoparte. Mă dau boier, baron sau cum le mai zic acum.
– Amice, zise celălalt interlocutor, n-ai niciodată mustrări de conştiinţă pentru faptul că trăieşti atât de egoist şi limitat? Nu ţi-ai dorit niciodată (nu te-a impresionat modestia, sărăcia) să cauţi a afla cum trăiesc mulţi oameni sărmani şi să le oferi un oarecare sprijin? Să le arunci o vorbă bună ce nu te-ar costa nimic la urma urmei?! Nu realizezi că nimic nu-i veşnic în viaţă? Bătrâneţea vine cu fiecare an trecut şi vremea bilanţului se apropie. Iată spre exemplu, o mare actriţă (dar exemplele sunt numeroase) toată viaţa sa achiziţionase o mulţime de obiecte valoroase: îmbrăcăminte şi încălţăminte de marcă, tablouri foarte scumpe, mobilier deosebit şi multe alte piese diverse de valoare absolut remarcabilă. În timpul în care actriţa se afla pe scenă, într-o seară, cu sala plină de spectatori căzuse pur şi simplu sfârşind cu decesul său după câteva minute. Maldăre de obiecte şi îmbrăcăminte au fost licitate şi mai ales donate. Râvna cu care actriţa achiziţionase acele nenumărate obiecte valoroase iată se dovedi absolut inutilă, zadarnică. Ce zici omule, cum crezi că te vei simţi când îmbătrânind vei fi nevoit să te desparţi rând pe rând de avuţia ta, iar zbaterea pentru strângerea acesteia o vei considera o iluzie ridicolă?
– Nu mă interesează! Zice insul. Deocamdată ştiu că am încă mulţi ani în care pot huzuri în voie onorându-mi toate dorinţele, desfătându-mă din plin. Am bani, mă distrez, petrec şi nu doresc să privesc pe alături. Strivesc tot ce-mi stă în drum şi nu-mi pasă. Eu, fiul meu, nevasta şi ibovnica suntem pe primul loc. altceva nu există pentru mine. Las intelectualii, savanţii să-şi roadă coatele pe birouri flămânzind, iar eu să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi place.
Iată, dragii mei, mentalitate pe cât de limitată pe atât de avantajoasă pentru aceşti pierde-vară pentru care huzurul şi pântecul plin înseamnă totul.
Trist şi deprimant! „Proşti, da mulţi” aceasta contează?
R. Kipling spunea: „Nu poţi curăţa o cocină cu o pană înmuiată în apă de trandafiri” (din păcate).
Elena OLARU MIRON
