Cu sfială, imensă adoraţie şi suprem respect ce-mi aţâţă harul din temelii, cândva, în adolescenţă, obişnuiam să mă pierd printre aromele luncilor. Îngenuncheam, admirând tot ce mă înconjura.
Apoi, îmi plecam urechea ascultând frământările ancestrale ale pământului. Cuvintele se rostogoleau în mintea mea cu dulceaţă. O putere magică mi le aducea şi mi le răstălmăcea înşirate asemenea boabelor de mărgăritar unul după altul. Era glasul pământului însuşi? Rămâneam astfel cu urechea lipită de cuibul tainelor sale între ierburile înalte trăgând cu ochiul în jur alături de îndemnurile şi revelaţiile lăuntrice. Văzduhul zâmbea la freamătul vieţii, jocul bondarilor, agitaţia furnicilor, adierea melancolică a vântului cald ce purta cu el miresmele paradiziace ale florei nesfârşite de iulie. Razele soarelui părtaş la toată acea orânduială încălzeau blând astfel că vegetaţia tânără abia născută să se slobozească ridicându-se spre înalt. E mult însă de atunci. Pacea aceea patriarhală, domestică încet cu trecerea anilor şi bătătorirea cărărilor mele se asprea.
Încă de pe atunci, pământul îşi dădea mâna frăţeşte cu soarele, apa şi aerul, chiar dacă mai târziu un fel de uşoară duşmănie se ivise între ei, un fel de gelozie abia simţită. Pământul atunci demult fiind fratele mai mare era deschizătorul de drumuri. În trupul său, cu veacuri în urmă încolţise sămânţa, născându-se viaţa. Desigur având concursul apei şi soarelui. El, pământul îngăduitor găzduia germenele dătător de viaţă. Chiar când îngheaţă sau se usucă acei germeni rămân în aşteptarea momentului prielnic. Iar măria sa pământul este întâiul care hotărăşte când este momentul a intra în joc, ocrotind viaţa încă de la naşterea ei. Mereu aproape, mereu acolo când era nevoie fie că trebuia să ajute sau să pedepsească.
Cu timpul, uşor, bătrânul nostru pământ a devenit din ce în ce mai taciturn ca şi când meditează îndelung asupra viitorului, asupra celor ce-l populează încercând să ne determine a înţelege noi oamenii, mai ales că, primesc darurile noastre puţine, dar şi păcatele noastre, relele noastre apucături. Totul atâta vreme cât va beneficia de înţelegere şi forţă spre a le purta în spinare pe toate acestea. Ne mângâie atunci când cădem noi oamenii în genunchi, dar ne şi pedepseşte ori de câte ori refuzăm să-i fim alături ocrotindu-l (spre binele nostru, de altfel).
Oricum, bătrânul nostru prieten încă ne ţine pe toţi deşi adeseori (acum mai mult ca în trecut) îl ignorăm şi chiar îl hulim. Uneori, exasperat refuză să ne mai apere de mulţimea de catastrofe naturale care se abat asupra noastră considerând că merităm a deschide larg ochii asupra comportamentului nostru uneori agresiv asupra sa şi a întregului mediu înconjurător. Ignorăm faptul că totul evoluează, iar cel mai însemnat respect ar fi cel pe care să-l oferim acestui pământ mai întâi de toate, părintelui a tot ceea ce se naşte şi mişcă în jurul nostru. Uităm adeseori sau trecem cu vederea că sub ochii noştri iată în aceşti ani încep să dispară mii de specii de păsări, insecte, animale şi plante apreciate din totdeauna ca bogăţii nepreţuite. Începând de la invazia unor microorganisme patogene tot mai virulente şi mai agresive, clima în totalitate se modifică, iar noi de-abia dacă observăm. (Procesul respectiv se pare că a început de foarte multă vreme, dar în ultimii ani a luat amploare) Omul, şi el din păcate nu este ocrotit de acest blestem. Dacă vom încerca să fim ceva mai atenţi, vom putea observa că o forţă neştiută ar fi în măsură să nimicească întreaga Terra (cu concursul omenirii, desigur). De ne-am opri măcar acum în al 12-lea ceas, de ne-am trezi la realitate!
Fără însă a conştientiza că noi oamenii ne alăturăm acestui vertiginos declin ignorând faptul că totul, începând de la poluare în general, defrişările pădurilor şi nocivitatea aerului pe care-l respirăm, ne aducem noi înşine boli incurabile necruţătoare. Acum doar mirajul, iluzia necunoscutului sperat ne mai animă. Ne îndopăm cu iluzii uitând că tălpile noastre, viaţa tuturor celor care ne înconjoară se sprijină, ba chiar calcă şi se hrănesc datorită înţelegătorului nostru pământ. I-am sfârtecat însă trupul îngropând în corpul său conducte, cabluri, l-am scormonit săpând tranşee, fundaţii, canale. Îl răscolim neîncetat folosindu-l în nenumărate scopuri. Îl acoperim cu betoane grele astfel că plămânii lui se blochează. Se sufocă sub construcţii şi şosele. În plus, dezgolind munţii distrugând pădurile şi diminuând cantitatea de ozon întreaga viaţă a Terrei suferă şi va suferi din ce în ce mai multe neajunsuri. Bietul nostru pământ este tot mai asaltat, mai atacat, iar noi în mod logic ne întrebăm: Va veni într-adevăr aşa cum se spune o vreme când vom fi abandonaţi? Când îmbătrânind forţa şi puterea sa de a regenera viaţa cu stricăciunile sale nu va mai reuşi a face faţă? Uitând a privi în jurul nostru nu vom realiza dezastrul ce se va instala în întreaga planetă şi care ne pândeşte apropiindu-se tot mai mult.
Cei mai vârstnici au avut posibilitatea să observe acest fenomen. Aproape sub ochii lor au dispărut iată anumite specii de vieţuitoare ca şi plante. Ei se întreabă ce se va întâmpla dacă în acest ritm viaţa pe răbdătorul pământ se va degrada în continuare poate şi mai accelerat decât acum? Să amintim apariţia unor maladii incurabile ce seceră mii de vieţi de tineri şi bătrâni. Ideea că există această forţă supremă care a creat şi stăpâneşte lumea, iartă şi pedepseşte după aprecierile sale este vehiculată tot mai mult. Bulversarea întregului nostru timp este aşadar sancţionat pe măsura derapajelor în ritmul normal al rigorilor stabilite. Pământul cu forţele bănuite de noi iată se implică zădărnicind întrucâtva feluritele noastre agresiuni necugetate împotriva rânduielilor din totdeauna, fireşti ale lumii. Am ajuns să trăim o seamă de prefaceri iată din ce în ce mai dure. Tolerăm mai totul cu o inconştienţă incredibilă. Observăm pasivi cum rezistenţa somatică a tuturor vieţuitoarelor dar şi a plantelor scade. Bacteriile, microbii, sporii au devenit mult mai rezistenţi fiind din ce în ce mai pregătiţi a învinge medicaţia, căliţi în scopul de a distruge orice li se aşează în cale. Antibioticele şi-au pierdut eficacitatea iniţială uneori devenind de-a dreptul dăunătoare organismelor aflate în stare de boală. Fenomenele meteorologice au devenit deosebit de puternice, de-a dreptul devastatoare. Ploi torenţiale, grindină, temperaturi scăzute la început de vară, tornade, vijelii sunt tot mai frecvente.
Cu greu suntem îngăduiţi, toleraţi. Pesemne timpul pentru aceste sentimente se micşorează.
Se mai vorbeşte de ideea pedepsei divinităţii şi de asemenea, de o strategie între forţe oculte care ticluiesc o altă lume mai bună şi mai curată, neînglobată în rele.
Puternicul şi măreţul pământ de-a lungul timpului a primit la sânul său multe generaţii de pământeni care s-au săvârşit lăsând locul altor generaţii presupuse mai bune şi mai tolerante. Toate acele trupuri s-au nimicit în gropile nenumăratelor cimitire. Speranţa de a se naşte generaţii noi mai bune, mai înţelepte cu fiecare an, cu fiecare veac trecut uşor se pierde. Au dispărut cohorte de oameni pentru a lăsa locul altora. În nenumăratele ţintirime viermii au devenit generaţii de supravieţuitori sănătoşi şi viguroşi. Umanitatea se pare că este pe cale de a eşua. Cine îşi mai aminteşte, spre exemplu, de o zonă în care au existat câteva cimitire în Sibiu? De cimitirul militar, astăzi parc de agrement, de cimitirul care exista pe perenul pe care astăzi funcţionează spitalul nou? Dar de străvechiul cimitir desfiinţat cu aproape şaptezeci de ani în urmă, cimitirul săsesc aflat pe o suprafaţă vastă în preajma străzii Reconstrucţiei de acum? Avea ziduri mari, înalte. Şi pe acest teren s-a amenajat un parc prevăzut cu bănci şi boscheţi. Cine trece prin zonă poate observa uşor (după aproape 100 de ani) că au rămas câteva gropi bordate cu ciment în care zăcuseră cine ştie ce personalităţi importante ale urbei, chiar ale unora care în viaţă aduseseră poate un crâmpei de bine oraşului sau poate naţiunii întregi. Acum, trecătorii păşind pe trotuar pot observa că la o distanţă de numai trei metri zăcuse şi se sfârşise un om care avusese un destin şi o viaţă. Pare că le intuieşti corpul acolo, că locul a fost părăsit de curând şi e… cald încă. Singurul căruia îi pasă de urmele raclei rămase este pământul care iată intervenise la vreme pentru a-şi culege… rodul prefăcându-l în humă.
Îşi culesese ce fusese al său… pământul împrumutat, huma sa! Miliardele de corpuri înghiţite de milenii ne îndreptăţeşte a afirma că pământul care ne hrăneşte şi pe care noi călcăm este format aproape în totalitate din descompunerea materiei acestora.
Astfel se trec toate pe acest îngăduitor dar şi aspru pământ. Privind în viitor nu putem să nu ne întrebăm: Ce urmează? Ce soartă va avea omenirea în cazul în care va reuşi să depăşească perioadele nefaste când se vor înmulţi calamităţile, dezastrele naturale?! Cât de departe a ajuns dorinţa celor mai puternici oameni ai planetei?! Să cucerească totul, să stăpânească toate resursele şi să manevreze după bunul lor plac viaţa în ansamblul ei?! Şi atunci oricum mediul va lua cumva o altă înfăţişare? Va fi supravegheat şi dirijat omul de către aceste personaje puternice prin CIP-uri implantate, prin aparatură electronică din ce în ce mai sofisticată? Vom deveni roboţi umani? Se va căuta o cale de a se colecta inteligenţa celor care decedează stocând-o şi folosind-o după bunul plac? Implantând-o acolo unde le convine? Se vor căuta metode de prelungire a vieţii acestor indivizi consideraţi supraoameni? Se vor strădui să devină nemuritori în detrimentul şi cu sacrificiul celor care nu deţin suficient bagaj intelectual? Se va proceda cumva în acest fel trindu-se pentru a se ajunge la specimenul supraom reprezentat desigur tocmai prin ei, cei care vor descoperi cheia magică?
Oricât însă vom încerca să prevedem astfel viitorul, oricât ne-am teme de o soartă sumbră pământul încă mai deţine o fantastică şi impresionantă supremaţie.
Să-l respectăm cum se cuvine, cât se mai poate, acordându-i importanţa şi onoarea cuvenită nouă, oamenilor, asigurându-ne la rândul său o normalitate cunoscută până de curând, beneficiind de bogăţiile rămase pe care ni le aşează la picioare.
Elena OLARU MIRON
