De ce e importantă credinţa? Pentru că e condiţia esenţială în mântuire, este calea prin care noi primim harul divin oferit prin Hristos pentru a conlucra împreună cu el la mântuirea personală.
pr. Cristian MUNTEAN
În definitiv credinţa nu e o teorie teologică despre atotputernicia lui Dumnezeu, ci convingerea lăuntrică că Dumnezeu îi va împlini rugăciunea celui ce cere. Ea e puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată, iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (II Corinteni 6.10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă.
Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri.
Omul modern este pătruns de grijile vieţii. Era informaţională i-a comprimat propriul timp de gândire atentând la disponibilitatea sufletului spre propria asceză.
Grija zilei de mâine e o grijă presantă. Dumnezeu ne sfătuieşte să trăim prin credinţă. Când israelienii erau conduşi de Dumnezeu prin pustie nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine – „mâna” se strica, iar pâinea cea de toate zilele o cereau pentru azi. Cât de frumoase sunt paginile Patericului. Părinţii Pustiului au trăit numai în condiţia credinţei, îndrăzneala lor a rămas remarcabilă! Ei au crezut cuvântul lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire.
Să nu uităm că aproape toate vindecările făcute de Mântuitorul Hristos au trebuit să treacă „proba credinţei”. Apostolul Pavel o defineşte ca încredinţare despre lucrurile nădăjduite şi adeverire a celor nevăzute (Evrei 11,1). Să ne aducem aminte de episodul cu femeia cu scurgere de sânge căreia Mântuitorul îi spune: „îndrăzneşte! Credinţa ta te-a mântuit!” Avem nevoie de îndrăzneală, de curaj responsabil.
(…) Voia Tatălui se împlineşte într-o credinţă responsabilă care depăşeşte limitele raţiunii. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei, pentru că ea stă dincolo de limitele omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, o îndrăzneală absolută. De aceea cred că Hristos doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: Liniştea credinţei în Dumnezeu. Există în înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ideea că în jurul unui om liniştit se face linişte pe pământ din cauza „rădăcinilor“ lui cereşti. Să ne dorim aceste rădăcini cereşti pentru că, în definitiv, un creştin e atât cât crede.
