Românii din Transilvania şi Unirea Principatelor

La 24 ianuarie 2017 se împlinesc 158 de ani de la Unirea Principatelor Române.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie domn al Moldovei, avea să fie proclamat, la 24 ianuarie, şi ca domnitor al Ţării Româneşti. Înţele­gând pe deplin impera­tivele momentului istoric şi ţinând cont de atmosfera inter­naţională favorabilă, Adunările elective renunţaseră, pentru moment, la cerinţele exprimate de Adunările ad-hoc, de a se alege pe tronul României un principe străin, proclamându-l ca domnitor al Principatelor Unite pe un fiu al poporului ro­mân. Se întemeia astfel statul naţional modern român, etapă de o importanţă hotărâtoare în procesul de înfăptuire a ideii şi a aspiraţiilor de unitate a românilor de pe ambii versanți ai Carpaţilor.

La vestea Unirii Principatelor, George Bariţiu scria: „Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, şi o las”.

DISCUȚII CU O JUMĂTATE DE AN ÎNAINTE

Unirea românilor într-un sin­gur stat s-a discutat în Adunarea Naţională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenţi frun­taşii revoluţionari ardeleni, moldoveni şi munteni, pentru că acolo s-au discutat „tre­buinţele naţiunii întregi”. În spiritul veacului, un veac al formării statelor naţionale, pro­ces în curs în baza principiului etnic, românii care au demon­strat din plin că sunt o naţiune conştientă şi-au exprimat voinţa de unitate naţională; au ajuns la concluzia că, datorită împre­jurărilor vremii, într-o perspec­tivă apropiată ar fi posibilă Unirea Principatelor extra­carpa­tine, Moldova şi Ţara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi alte condiţii favorabile.
Dar deceniul care a unit Revoluţia de la 1848 de Unirea din 1859 a fost o lucrare a tutu­ror românilor, românii ardeleni sprijinind şi potenţând acţiunile unioniste, atât în timpul (până în 1856) când lupta pentru Uni­re a fost dusă în emigraţie, cât şi în timpul lucrării ei în interiorul Principatelor (1857-1858).
Nu întâmplător, Simion Bărnuţiu, marele ideolog al revoluţiei transilvane, scria de la Pavia (din Italia), unde îşi lua un doctorat în drept, îi îndemna pe cei acasă, din Transilvania, să lupte pentru Unire, pentru a dovedi lumii că românii sunt pre­gătiţi pentru a se „face naţiune”. La rândul lor, gazetele braşovene exprimau faptul că „dorinţa cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deştepţi pentru a-şi înţelege soarta, este că într-o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”.

PĂSTORII, ROL IMPORTANT

„Dacă păstorii ardeleni, ce-şi păşteau turmele în luncile Dunării, Siretului şi Prutului, în Do­brogea, întorşi acasă răs­pândeau între semenii lor ideea unirii, cărturarii şi oamenii de acţiune transilvani de la 1848 susţineau cu condeiul şi cu faptul ideea unirii. Bunăoară, Timotei Cipariu socotea unirea Principatelor de o asemenea însemnătate pentru viitorul ro­mânilor, încât fiecare era dator să cugete şi să se preocupe de împlinirea ei, făcând aluzia că fiecare român din Ardeal era dator să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfăţişat de rapoartele austriece ca un înflă­cărat susţinător al unităţii naţionale, al unirii Principatelor, cu care „el dorea din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”.
Cât priveşte Transilvania, autorităţile austriece atrăgeau atenţia asupra a trei realităţi: majoritatea populaţiei româ­neşti, unitatea de neam, de lim­bă şi religie, importanţa strate­gică a Transilvaniei pentru stă­pânirea Principatelor Ro­mâne şi reînvierea tendinţelor de înfiinţare a unui Imperiu daco-roman prin unirea aces­tora”, scrie dr. Mihai Racovițan.
Când s-a înfăptuit Unirea, la 24 ianuarie 1859, românii din Transilvania şi-au exprimat bucuria şi solidaritatea deplină cu actul Unirii. Alexandru Papiu Ilarian exprima un mare adevăr, anume că „românii din Transil­vania numai la Principate pri­vesc”, că la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate” şi că „românii de peste Carpaţi (din Transilvania), bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Îi ura domnului Cuza să fie „exe­cutorul fericit al planului celui mai mare domnitor şi român ce a avut vreodată Dacia lui Tra­ian”, adică a lui Mihai Viteazu.
Solidaritatea şi speranţele românilor transcarpatini nu au fost indiferente înfăptuitorilor Unirii, în frunte cu însuşi Cuza. Domnul şi-a manifestat intenţia de întregire a Unirii cu celelalte ramuri ale poporului român, altfel ce sens ar fi avut cuvintele lui când se adresa oştirii din tabăra de la Floreşti (Prahova) în vara anului 1859: „Vă stă în mână ca într-o zi ţara noastră să vă poată datora mărirea”; sau când scria reprezentantului Piemontului la Constantinopol, că el urmăreşte „perspectiva unei măriri a teritoriului şi să asi­gure bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român”.
Circulare şi proclamaţii ale domnitorului sau ale apro­piaţilor săi erau răspândite în Transilvania şi Bucovina, socotite de reprezentanţii Aus­triei ca incitatoare, de unde o reacţie de îngrijorare a autori­tăţilor austriece, a oficialilor de înalt rang din Transilvania, Ba­nat şi Bucovina. Teamă justifi­cată, din moment ce Cuza ar fi declarat consulului francez, Victor Place, şi celui italian, Strambio, că el ca principe român nu va renunţa niciodată la Transilvania, iar în tratativele sale cu emigranţii unguri – care preconizau o insurecţie împo­triva Austriei pentru indepen­denţa Ungariei – condiţiona o alianţă de o pronunţare a populaţiei româneşti din Tran­sil­vania asupra viitorului ei.
De la 1859 şi până la 1918, românii transilvăneni vor trece vreme de şase decenii printr-o istorie dramatică, dar aveau în spatele aspiraţiilor lor un reazem, România, potrivit istoricului mai sus citat.