Ce fel de țară să fie România?
Aceasta este întrebarea de căpătâi și aceasta este bătălia pe viață și pe moarte la care asistăm/participăm acum. Pentru unii, acest (nou) război româno-român este „pe față”, la vedere, fără scrupule și menajamente, pentru alții, este ceva incert, confuz, ciudat, cu o miză neclară, iar pentru alții, e, pur și simplu, indiferent, obișnuit, neobservabil, ceva lipsit de importanță. Aceasta e problema mare și grea ce-o avem în față, iar rezolvarea ei stă în stabilirea proporției acestor părți de țară. De aceea e nevoie de un referendum acum, să vedem care câți sunt, care cât înțelege, care ce fel de țară își dorește pentru sine și pentru viitor. După aceea, mai discutăm.
Viorel Nistor
Dacă vrem democrație, atunci trebuie să acceptăm vocea majorității.
Ca să se poată pronunța, poporul trebuie să afle și să înțeleagă.
Ca să aflăm care-i sunt dorințele, atunci trebuie să-l testăm.
De peste un an și jumătate, fără motive explicite sau explicate de cei aflați la putere, România a intrat sub un fel de asediu intern, culmea, un asalt al clasei politice câștigătoare (în alegeri) împotriva statului de drept, împotriva justiției, împotriva stabilității, împotriva dezvoltării, împotriva intereselor interne, externe și strategice ale țării și împotriva bunăstării, în cele din urmă, care ar trebui să fie (minimal) numitorul comun. Motivele reale ale acestei crize (auto)provocate au fost identificate, dar nu știm cât sunt de evidente la scară largă, pentru că au fost învăluite într-un strat gros de măsuri populiste, care să amorțească vigilența oamenilor și instinctul lor (atât cât există) de apărare a democrației. În mod fundamental, sunt trei rațiuni care au stat la baza acestei schimbări de macaz în politica românească, în dependență una de alta și generând o suită de atitudini, decizii și strategii, de la nivel individual, până la nivel de stat.
1. Prima rațiune este problema cu justiția (condamnare penală, posibile viitoare condamnări) ale liderului PSD (Liviu Dragnea) și a altor lideri politici, aceste chestiuni personale fiind cauza unei suite de măsuri neanunțate și nejustificate ca rațiuni de stat: legi favorabile sieși, dezincriminări de fapte penale, schimbarea legilor sistemului judiciar, blocarea luptei anticorupție, subordonarea justiției etc. Pentru a-și putea scăpa piele și pentru a amorți reacțiile populare adverse, au fost dezechilibrate sistemul fiscal (prin scăderi/măriri de impozite, creșteri de salarii, transferarea sarcinilor de la angajator la angajat, promisiuni neacoperite etc.) și economia (adusă în pragul crizei), potrivit specialiștilor interni și externi.
2. A doua rațiune este preferința și dezirabilitatea pentru viitor a acestor măsuri și politici pentru ceilalți lideri politici, ceea ce presupune un acces discreționar la resursele statului al celor de la putere (un fel de „liber la furat”), întărirea controlului puterii politice asupra justiției, slăbirea luptei anticorupție, degradarea climatului democratic și alte „facilități” de uz politic. În felul acesta este proiectat un stat slab, iliberal, cu instituții de formă, aflate la dispoziția unui grup restrâns de politicieni, ce încearcă să se păstreze și eternizeze la putere, fiind sacrificate democrația, binele general, prosperitatea, interesele strategice ale statului, pe durată media și lungă.
3. A treia rațiune ține de context (intern și extern), de conjunctură, de speculare a unui moment sensibil pentru politica europeană și mondială. E limpede că, dacă nu ar fi existat un „model” și un exemplu unguresc sau polonez sau turcesc, dacă nu ar fi existat niște precedente numite „Brexit” sau „Trump”, imaginația politică românească, mărginită la orizonturi mici (ce țin de dimensiunea lăcomiei și a buzunarului), nu ar fi ajuns niciodată la iliberalism, autoritarism etc., pentru a expune atât de grav interesele majore ale țării (prezența în UE, apartenența la NATO) într-o lume mai nesigură de la o zi la alta.
Pentru a-și duce la îndeplinire aceste deziderate personale și de partid, grupul restrâns de la putere, sub îndrumarea unor consilieri străini, pun în practică un plan, bazat, în principal, pe slăbirea principalelor instituții ale statului și controlul nemijlocit al acestora prin ocuparea funcțiilor importante de către „oameni de paie”. Aceștia fie sunt promovați în ranguri înalte fără a avea nici un merit (premierul Viorica Dăncilă), fie sunt stimulați financiar cu asupra de măsură (parlamentari, miniștri, alți înalți demnitari, directori, primari etc.), fie sunt protejați pentru a nu putea fi acuzați de abuzuri (judecătorii Curții Constituționale a României – CCR). Instituțiile care nu le aparțin politic (președinția, de pildă) sunt atacate și deposedate de putere (prin modificări abuzive de legi), iar cele nesubordonate (DNA, DIICOT, SRI) sunt compromise, hărțuite și supuse aceluiași regim al schimbării cu orice preț. Își așteaptă rândul toate celelalte, mari sau mici.
În capul acestui regim al intereselor discreționare a ajuns, iată, CCR ca un fel de chezășie a legalității și constituționalității, de fapt, un fals reper, o instituție politizată până în măduva oaselor și folosită acum (dar nu numai acum) ca și „coadă de topor” și ca „ștampilă” oficială pentru toate manevrele oculte și matrapazlâcurile puterii.
Să nu ne facem iluzii. CCR croiește o Românie pe placul, pe interesul și în folosul celor de la putere.
Viorel NISTOR
