În articolele anterioare, am discutat despre modul în care ne alegem partenerii, cum ajungem să iubim pe cineva anume, din perspectiva modelelor relației dintre părinți și dintre aceștia și noi. Astăzi vă propun să ne îndreptăm atenția spre motivul pentru care simțim nevoie să iubim și să fim iubiți, deoarece aceasta este, în mod evident, o nevoie a întregii specii umane, pe toată suprafața pământului.
Oana VASIU |
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
Omul este o ființă complexă, cu o abilitate de conștientizare superioară altor specii, cu un nivel crescut de autocontrol și de adaptare. Cu toate acestea, iubirea pare să anuleze aceste funcții, iubirea este „oarbă“, ne simțim creierul „inundat de iubire“ în prezența unei anumite persoane. Dar de ce se întâmplă acest lucru, de atât de mult timp, pe toată suprafața globului pământesc?
Cu siguranță, pentru oameni, iubirea trebuie să aibă un rol foarte important, astfel gândindu-ne că are legătură cu însăși existența speciei. Analizând ce se întâmplă în corpul și în creierul uman atunci când iubim, cercetătorii au observat, de-a lungul timpului, printr-un număr mare de studii, că se activează producția de endorfine (hormoni cu rol în starea de bine), în special de oxitocină (denumită și „hormonul dragostei“). În continuare, acești hormoni au diverse roluri în corp, cum ar fi creșterea imunității, îmbunătățirea resurselor de vindecare, activarea cognitivă etc.
Din perspectivă emoțională, s-a observat că iubirea mamei este contextul în care venim pe lume, ea susține dezvoltarea imunității și a funcțiilor psiho-cognitive ale bebelușui. În contextul nașterii, existența relației emoționale materne a fost cea prin intermediul căreia am intrat în contact cu viața, cu lumea, cu noi înșine, cea care a dat sens existenței noastre. Ca și consecință, pe parcursul vieții vom simți nevoia de iubire pentru a da în continuare sens vieții, va fi o motivație primară pentru tot restul existenței.
De-a lungul vieții, căutăm replicarea conexiunii avute cu mama. Nu pe mama, nu o persoană identică ei, ci acea iubire necondiționată, siguranța din relația maternă, susținerea, căldura, afecțiunea resimțite în relația primară. Căutăm conexiunea emoțională care ne dă acel sens de bază existenței și care ne oferă susținerea evoluției pe toate celelalte planuri ale vieții noastre.
Dar pentru ce este necesară existența acestui sentiment? Pentru ce este necesară producerea endorfinei și, anume, a oxitocinei, în prezența unei singure persoane? Este posibil să aibă acestea o funcție mai importantă pentru specia umană?
Se pare că da: dacă nu ar exista oxitocina produsă în prezența unei anumite persoane, probabil că nu am ajunge niciodată să ne atragă cineva atât de mult, încât să ne dorim o relație de lungă durată și să facem copii. Concluzionăm astfel că funcția iubirii, din perspectivă evoluționistă, este de a susține procreerea, perpetuarea speciei. Oxitocina are rolul de a face să ne simțim atrași de o singură persoană, lângă care apoi să ne dorim să rămânem suficient de mult timp pentru a face și a crește copii.
Dintre toate speciile, omul are cea mai lungă perioadă pentru creștere și autonomizare. Din acest motiv, este important ca părinții să rămână cât mai mult timp în contact cu copiii, pentru a-i ajuta să crească și să se dezvolte armonios. Evident, pentru o dezvoltare psiho-emoțională cât mai sănătoasă, sunt necesari ambii părinți. De aceea, rolul iubirii dintre părinți este de a-i motiva să formeze o familie, să fie altruiști și suportivi unul cu celălalt, buni, afectuoși, să colaboreze pentru a oferi tot sprijinul necesar creșterii armonioase a copiilor.
Astfel, numeroase studii arată faptul că, prin iubirea dintre părinți și prin iubirea oferită de aceștia copiilor, cei mici vor avea mai multe șanse să crească mai sănătoși, mai inteligenți, având mai mult succes în viață și fiind mai fericiți și mai împliniți.
Oana VASIU
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
