„Wanda”, cel mai recent spectacol al lui Radu Apostol, a avut premiera în 2 februarie, la Teatrul Gong din Sibiu.
foto: Dragoș Dumitru
Piesa este adaptarea cărții pentru copii „O sută de rochii”, de Eleanor Estes, tradusă în limba română de Lavinia Braniște, cu un scenariu realizat de Mihaela Michailov și Radu Apostol. Wanda Petronski e o fetiță de origine poloneză, care emigrează împreună cu tatăl și fratele ei în Statele Unite. Acțiunea se petrece în anii ’30, când foarte mulți polonezi au plecat în America, majoritatea în condiții de neimaginat. Wanda ajunge ridiculizată și batjocorită de colegii ei din cauză că poartă aceeași rochie albastră în fiecare zi.
Mesagerul de Sibiu: Cum a început acest proiect? Cum ați ajuns la cartea lui Eleanor Estes?
Radu Apostol: De vreo trei ani, am redescoperit Teatrul Gong din Sibiu. Alături de colegii mei de la Centrul de Teatru Educațional Replika, am fost invitați cu spectacole în cadrul Sibiu Magic Show și în cadrul Festivalului Tânăr de la Sibiu. Ulterior, alături de Mihaela Michailov, am susținut un atelier de teatru dedicat copiilor de gimnaziu. În urma acestor întâlniri, Adrian Tibu ne-a lansat invitația de a dezvolta un spectacol cu echipa Teatrului Gong. Opțiunea asupra romanului „O sută de rochii”, de Eleanor Estes, a apărut în urma proiectului Teatrul din Carte, pe care l-am derulat alături de colegii mei din Centrul Replika în școlile bucureștene. Teatrul din Carte e un proiect de intervenție culturală prin care ne-am propus să încurajăm lectura în rândul celor mici.
Mesagerul de Sibiu: Considerați că un astfel de mesaj e transmis mai bine printr-o piesă dedicată unui public atât de tânăr?
Radu Apostol: Spectacolul „Wanda” este recomandat copiilor mai mari de 10 ani. Povestea este inspirată de un caz real, o poveste reală pe care a trăit-o autoarea romanului în jurul acestei vârste. Personajele din spectacol au vârsta copiilor din sală. Una dintre mizele spectacolului nostru a fost aceea de a aduce pe scenă un crâmpei din realitățile cu care se confruntă copiii noștri în prezent. Discuțiile cu copiii de după reprezentațiile organizate „cu școala”, observațiile lor, întrebările pe care și le pun lor sau actorilor de pe scenă ne-au semnalat faptul că publicul nostru țintă (copiii) se identifică cu realitatea scenică. Vizionarea spectacolului devine pentru copiii noștri un prilej de a reflecta la propria realitate.
foto: Dragoș Dumitru
Mesagerul de Sibiu: La astfel de piese (cu tematică socială), de multe ori, publicul uită să privească produsul ca pe unul artistic. În ce măsură se întâmplă asta cu „Wanda” și în ce măsură vă deranjează dacă se întâmplă?
Radu Apostol: Cred că nu există poveste care să nu reflecte o realitate socială. Orice poveste pune în discuție valorile umane, umanitatea. Cred că răspunsul la întrebarea dvs. este interesant mai degrabă pentru practicienii, profesioniștii care activează în artele spectacolului. Opoziția între „teatrul de artă” perceput ca fiind clasic și „teatrul social”, „teatrul politic”, „teatrul documentar” percepute ca fiind contemporane a generat mii de pagini de eseuri, studii, doctorate etc. Cred că această categorisire este o greșeală. Întrebarea dvs. atinge o preocupare a fiecărui artist: ce să aduci pe scenă? Un fapt contemporan sau o întâmplare, o poveste clasică? În cartea „The Shifting Point”, Peter Brook ne împărtășește experiența sa în lucrul la două spectacole de teatru care abordau fix aceleași teme: „Oedip” și spectacolul „U.S.”. Dezamăgirea lui Peter Brook a fost că reacțiile față de faptul contemporan adus pe scenă, față de spectacolul „U.S.”, au fost extrem de dure, spre deosebire de modul cum a fost primit spectacolul cu „Oedip”. Concluzia lui Peter Brook este că spectatorul acceptă mai ușor o poveste clasică, față de o întâmplare contemporană care afectează mai pregnant zona sa de confort.
foto: Dragoș Dumitru
Mesagerul de Sibiu: Ce se poate schimba mai ușor din punct de vedere al atitudinii? Atitudinea celui care e „the bully” sau atitudinea celui care e „the bystander” și nu participă activ, ca Maddie?
Radu Apostol: Nu știu. În discuțiile cu copiii, de după vizionarea spectacolului, majoritatea se regăsesc în personajul lui Maddie. Autoarea însăși a fost Maddie în povestea reală. Cei mai mulți dintre noi suntem impasibili, ne temem să intervenim, să luăm atitudine, ne e frică. Frica ne unește și tot ea ne va determina la un moment dat să reacționăm. Doar că, până se întâmplă asta, apar tot mai multe victime. Hărțuirea se întâmplă la toate vârstele. Când suntem mici, ne așteptăm ca cei mari, adulții, să reacționeze și să ne apere. Când ajungem adulți, ne așteptăm ca instituțiile, statul să intervină. La ambele vârste, întodeauna intervenția salvatoare e de cele mai multe ori tardivă. A cultiva spiritul de echipă, spiritul comunitar, al comuniunii poate reprezenta modalitatea prin care hărțuirea, agresarea să nu mai existe. Dar, din păcate, prea mulți dintre noi ne dorim ca ai noștri copii să fie „șefi”, lideri, cea mai/cel mai și mult prea puțini valorizăm ideea de comuniune, spiritul de echipă.
Mesagerul de Sibiu: În mâinile cui stă schimbarea?
Radu Apostol: Părinții, bunicii, dascălii ar trebui să pună mai mult preț pe spiritul de echipă, spiritul comunitar, al comuniunii. Toate relele pornesc dintr-o iubire neîmpărtășită. Ura naște ură. Singura competiție valabilă este cea cu sine. Idealul l-ar reprezenta un tip de educație care cultivă nu șefi, ci coechipieri. Individualismul determinat de competiția cu ceilalți naște astfel de monștri: „the bully”, dictatori, șefi…
Mesagerul de Sibiu: Există vreun motiv pentru care ați ales o poveste în care bullying-ul e făcut, în mare parte, de fete și asupra unei fete?
Radu Apostol: Nu. Povestea din romanul „O sută de rochii” surprinde această realitate. Probabil pentru mulți devine chiar și azi un fapt contradictoriu, dar asta spune ceva despre suma de prejudecăți care ne otrăvesc percepția. Eu am absolvit Liceul Școala Centrală, în care clasele erau preponderent formate din eleve și au existat foarte multe situații similare cu povestea din spectacol.
Mesagerul de Sibiu: Cum s-ar schimba povestea Wandei într-un context în care există și social media?
Radu Apostol: Cred că, din păcate, asta putem vedea din ce în ce mai des la știri. Realitatea prezentului este cu mult mai dură decât povestea spectacolului „Wanda”. Ceea ce devine groaznic e faptul că, probabil, dacă nu ar apărea pe internet imaginile cu momentele de violență, nimeni din comunitatea respectivă nu ar crede ceea ce se întâmplă.
Mesagerul de Sibiu: În ce măsură e „Wanda” și o piesă pentru adulți?
Radu Apostol: „Wanda” este un spectacol pentru copii și adulți. Schimbarea depinde majoritar de adulți: părinți, bunici, dascăli. Suntem direct responsabili pentru valorile pe care reușim să le cultivăm copiilor noștri. Spectacolul „Wanda” este diferit în momentul în care publicul e format doar din copii, față de serile când sunt și părinți în sală, alături de copii. Pentru mine, formula probabil „ideală” ar fi cu copii în sală și cu părinții lor urmărindu-i cum se manifestă atât la spectacol, cât și după, în timpul discuțiilor, al dezbaterilor. Dar fără ca adultul să intervină pe moment. De cele mai multe ori, adultul e perceput ca o autoritate, care inhibă, care blochează manifestarea reală. Nu prezența unei autorități, a unui adult ar trebui să-i determine pe copii să se manifeste cu omenie.
Aș recomanda să vizionați două documentare intitulate „Boys Alone” și „Girls Alone”. Le puteți găsi pe YouTube. Sunt două experimente realizate în Marea Britanie: 10 copii sunt lăsați singuri într-o casă timp de o săptămână, fără ca adulții să intervină decât în situații excepționale. Părinții i-au putut urmări pe copiii lor cum se manifestă prin intermediul unor camere de filmat. Vizionarea acestor documentare e o super lecție, atât pentru părinți, cât și pentru copii.
Înainte să ieșim la publicul larg cu spectacolul „Wanda”, am avut o serie de vizionări cu elevi de 12-13 ani și 15-16 ani. Discuțiile și dezbaterile de după aceste reprezentații ar fi edificatoare pentru părinți, pentru adulți. Într-una dintre zile, la discuții, copiii s-au contrat între ei cu privire la felul cum ei, ca grup, au reacționat în timpul spectacolului. Câțiva le-au reproșat colegilor faptul că au râs când Wanda era agresată. După această observație s-a lăsat liniște. Ulterior, observațiile copiilor au fost extraordinare. Câțiva dintre ei au avut curajul și puterea să admită că s-au identificat cu personajul agresat, cu Wanda. Dar aceste manifestări nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat adulții care să activeze ca un co-repetitor. Jos pălăria pentru dascălii care i-au însoțit pe copii și le-au lăsat libertatea de a se manifesta! Nu autoritatea trebuie să determine modul cum ne comportăm. Ci iubirea față de semeni, respectul față de viață, în toate formele ei.
Radu Apostol
Mesagerul de Sibiu: Care sunt dificultățile care pot să apară în realizarea unei piese cu public-țintă copii și adolescenți?
Radu Apostol: Măsura. Verosimilul. Relația cu prezentul. Explorarea realităților cu care se confruntă copilul, adolescentul, acum și nu la momentul când noi înșine eram/am fost copii.
Cred că teatrul, educația prin joc, educația prin acțiune dramatică, prin experimentare reprezintă modalitatea cea mai complexă de educare, de formare, a unui copil. Fiecare dintre noi cred că prețuiește mai mult și mai mult felul cum copilul se manifestă atunci când îi prilejuim întâlnirea cu o poveste, o întâmplare. De la cele mai mici vârste ale copiilor noștri, reținem reacțiile lor, observațiile lor față de un basm, față de o poveste. Sunt acele reacții care ne apar paradoxale, contradictorii, „ciudate”. Problema e că, de mult prea multe ori, avem tendința de a suprima manifestările care nu sunt conforme cu experiența noastră. În felul ăsta, le livrăm copiilor „rețete” de percepție care au efecte negative în viața reală. În loc să facem noi drumul către ei, îi tot tragem pe ei după noi. Relația cu un copil, cu un public format din copii, procesul de educație ar trebui să fie ca o expediție pe trasee nemarcate, nu pe poteci bătute.
Mesagerul de Sibiu: Cum le vorbește personajul Wanda fetelor care trec prin situații similare la școală?
Radu Apostol: În spectacol, ne-am propus ca Wanda să fie un personaj mai absent. De cele mai multe ori, e „fără chip”, e cu spatele, mereu în „ultima bancă”. Vorbește foarte puțin, în schimb desenează, cântă ceva numai de ea știut. Wanda e diferită, e altfel decât ceilalți. E diferența care zdruncină realitatea noastră aparent confortabilă. E blamată pentru că e diferită, pentru că greșește, pentru că nu se manifestă „după o rețetă”.
La una dintre vizionările cu copiii de 15-16 ani, unul dintre ei ne-a mărturisit faptul că i-a plăcut foarte tare cum, în spectacol, fiecare personaj are un moment când renunță la „masca” pe care o poartă la școală. Adolescentul semnala faptul că fiecare dintre ei, la liceu, sunt obligați cumva să poarte „o mască”. E oare vina modului în care noi, adulții, maturii, părinții ne organizăm viața?
ARTIST ÎN MISIUNE. Regizorul Radu Apostol a intrat în atenția publicului cu spectacole precum „Drept ca o linie” (2002), „Woyzeck” (2004) sau „Acasă” (2001). Este cunoscut pentru implicarea sa pe partea de teatru social și educațional, realizând numeroase proiecte și spectacole în această direcție. A co-inițiat proiectul dramAcum și a fost coordonator al proiectului „ACASĂ” – o casă pentru copiii străzii, Asociaţia Casa Deschisă, Fundaţia Step by Step. În 2015, a deschis Centrul de Teatru Educațional Replika la București, un spațiu de cercetare educațională și creație artistică, dedicat în special publicului tânăr.
Mesagerul de Sibiu: Din punct de vedere al mesajului pe care îl transmite Wanda”, am observat că piesa tratează tema imigrării mai mult decât povestea lui Estes. Ați ales să explorați mai mult și direcția aceasta având în vedere mobilitatea populației la momentul de față?
Radu Apostol: Prezentul ne izbește cu manifestări tot mai frecvente ale extremismului în nenumăratele sale forme. Povestea lui Estes are în centru o familie de polonezi. Împreună cu echipa, am explorat realitățile contemporane autoarei romanului. Faptul că, în acea perioadă, milioane de europeni emigrau în Statele Unite, fugind de sărăcie, de foamete, sperând la o viață mai bună, chiar și cu prețul reinventării lui „acasă”, a reprezentat o asemănare foarte puternică cu realitățile prezentului nostru.
Milioane de români au ales să emigreze. Mii și mii de copii încearcă să se integreze în Spania, Germania, Italia, în timp ce alte zeci de mii de copii trăiesc aici, în grija bunicilor sau a fraților mai mari, întâlnindu-și părinții poate numai de sărbători sau nici atunci…
Pe lângă această realitate a societății românești actuale, Europa devine în prezent un soi de Americă a secolului al XIX lea. Europa devine locul unde sute de mii de refugiați fug de foamete, de sărăcie, de război. Dacă alăturăm fotografiile din secolul al XIX-lea cu trans-atlanticurile ocupate până la refuz de polonezi, ruși, irlandezi, români, imaginilor de azi cu refugiații din Siria, te șochează asemănările. Ce s-ar fi întâmplat atunci dacă Statele Unite și-ar fi închis granițele? Nimeni nu pleacă de prea mult bine. Nici atunci, nici acum.
Cătălina STANISLAV
