Poveștile neștiute ale Transfăgărășanului – 50 de ani de istorie

Pe cărările munților ce străjuiesc temerara reușită de la mijlocul anilor ‘70, s-au aflat, și încă mai sunt, oameni care cunosc unele povestioare mai puțin circulate. Printre aceștia se numără Radu Zaharie, unul dintre cei mai experimentați ghizi montani ai județului Sibiu, colaborator al programului Anii Drumeției .

„Am cunoscut oameni care au lucrat efectiv la Transfăgărășan, sau care au fost pădurari, cabanieri sau salvamontiști în această zonă. De la toți am aflat câte ceva și, de cele mai multe ori, m-am cutremurat”.

Ideea construirii unui drum care să lege, peste munte, Muntenia de Transilvania, a aparținut lui Richard Winter, fost prim-secretar al județului Sibiu, începând cu anul 1968. „Winter iubea muntele și avea un plan pentru construirea unui resort în zona Bâlea Lac. Pe lângă hoteluri și linii de teleferic, erau propuse și un teren sportiv, cu patinoar, teren de hochei și pârtii de schi, după modelul unor stațiuni din Italia, unde au și fost organizate unele vizite de documentare”, spune Radu Zaharie, precizând totodată că „Pe lângă turism, se dorea și dezvoltarea exploatărilor forestiere și utilizarea mai bună a pășunilor alpine, iar o rută de acces era necesară”.

Așa cum se știe, Nicolae Ceaușescu a decis, în urma invaziei din 1968 a Cehoslovaciei, de către trupele Pactului de la Varșovia, construirea unui drum, care să permită mutarea rapidă de trupe între Muntenia și Transilvania. „Chiar dacă Ceaușescu a început lucrarea, ideea drumului peste munte a fost a lui Winter.”

În zona Cascadei Bâlea au fost amenajate mai multe barăci în care locuiau cei care munceau la porțiunea de nord a Transfăgărășanului, aflată pe teritoriul județului Sibiu. „Locuiau cam 100 de persoane într-o baracă, iar condițiile erau grele, apa îngheța în ligheane pe timpul iernii. O cisternă cu apă caldă urca doar sâmbăta, pentru ca oamenii să se poată spăla.”

Urșii „cerșetori” erau prezenți și în urmă cu o jumătate de secol: „Exista și o gospodărie de animale, de unde au început să dispară purcei. Au descoperit că urșii erau vinovații, astfel încât au fost amenajate niște troace, la o distanță considerabilă față de locul în care erau crescuți porcii, în care erau puse resturi de la cantina militarilor. Așa au scăpat de urși”.

„Am cunoscut un tehnician care a lucrat la asfaltarea Transfăgărășanului, operațiune care s-a făcut după inaugurarea lui, la 1974. Mi-a spus că a reușit să-și cumpere o Dacie cu salariul pe 5 luni. Asta înseamnă cam 14.000 lei pe lună.”

Nici soldații nu au fost uitați atunci când se făceau plățile: „În ziua de soldă, la Bâlea Cascadă urca o angajată a sucursalei Sibiu a Casei de Economii și Consemnațiuni. Majoritatea militarilor semnau pentru bani și îi depuneau, direct, pe carnete de economii. Oricum, banii nu au recompensat niciodată cu adevărat munca grea pe care au prestat-o fără încetare, fie că a fost vară sau iarnă.”

Dacă soldaților le-au fost amenajate barăci în zona Cascadei Bâlea, pentru ofițeri au fost construite doua cabane. Ambele au fost executate de Trustul „Carpați”, după proiecte identice, una fiind amplasată pe versantul nordic, la Bâlea Cascadă, iar cealaltă pe versantul sudic, la Cumpăna.

„Cele două cabane au fost construite în 1972, tot atunci fiind ridicată și cabana de vânătoare a lui Nicolae Ceaușescu de la Bâlea Lac, cunoscută acum drept Vila Paltinul. În 1974, în anul inaugurării Transfăgărășanului, o furtună a smuls acoperișul vilei, aruncându-l în apele lacului. A fost înlocuit imediat întrucât Ceaușescu venea des la Bâlea pentru a vâna capre negre”.

Județul Sibiu a avut primul Serviciu Public Salvamont din țara noastră, condus fiind de regretatul Toma Boerescu, o legendă a muntelui. În primăvara anului 1972, acesta s-a adresat ofițerilor cerându-le să suspende dinamitările la porțiunea de drum de sub Muchia Bâlii, din cauza pericolului de avalanșă. „Nu l-au ascultat, deși Toma Boerescu era omul care știa totul despre munte. Pe 10 mai, avalanșa a prins 14 militari, 6 pierzându-și viața. Ofițerii și-au dat seama că șeful Salvamont Sibiu are dreptate și au decis să instaleze panouri din fontă menite să împiedice alunecarea zăpezii. Și astăzi, pe Muchea Bâlii pot fi observate acele panouri din fontă pe care salvamontiștii le numesc „greble”.

De o parte și de cealaltă a Transfăgărășanului se află numeroase poteci amenajate de Consiliul Județean Sibiu, prin Programul „Anii Drumeției”. Turiștii pot urca în Vânătoarea lui Buteanu, pe Vârful Netedu sau coborî la Cascada Bâlea, fiecare drumeție oferind imaginea spectaculoasă a Transfăgărășanului.

Despre însemnătatea drumului și sacrificiul celor ce l-au zămislit dăltuind în stâncă, le vorbește, de fiecare dată, ghidul Radu Zaharie: „Cu greu ne putem imagina, noi, cei de astăzi, despre cum s-a muncit atunci, despre suferințele îndurate. Era o altă lume, o altă mentalitate, în care ordinul se executa. Au muncit din greu, dar cu convingere, fiindcă realizau mental adevărata dimensiune a lucrării la care luau parte, care era ceva grandios, care avea să dăinuie în timp. Acei oameni au fost victime și eroi”.

Transfăgărășanul însumează 151 de kilometri, 91 dintre aceștia, cei mai dificili, fiind construiți în doar 4 ani și jumătate. Partea de nord, amplasată în județul Sibiu, a fost cea mai dificil de executat, forța miilor de kilograme de dinamită folosite fiind depășită doar de dârzenia și forța brațelor zecilor de mii de truditori ce au înfruntat și supus muntele.

„Fiecare pas făcut pe Transfăgărășan, fiecare istorioară rostită pe poticile ce-l însoțesc spre crestele înalte, ne amintesc un lucru ce nu trebuie uitat: județul Sibiu are oameni și locuri de poveste!”, transmit reprezentanții Coniliului Județean Sibiu.