O polițistă cu origini moldo-ruse, care a fugit „la negru” din Republica Moldova și a căutat o viață mai bună în Italia, s-a stabilit în Ţara Oașului și face prăjituri în micul ei atelier. Victorina Matveev și-a cunoscut soțul în Veneția și după mai multe peripeții au hotărât să se întoarcă în satul natal al soțului, Gherța Mică, unde, cu crengi culese din pădure și un cuptor împrumutat, a început să facă prăjituri ce sunt căutate astăzi în mai multe județe și țări. Prima pâine a făcut-o la 6 ani, iar în acest an urmează să își deschidă o patiserie în Satu Mare.
Victorina are acum 39 de ani și o poveste ce ar putea fi prezentată la orice curs motivațional. O fire energică și deschisă, putea oricând să fie actriță, dar pentru că nu i s-a oferit vreun rol, destinul i-a rezervat o viață de film. A ajuns, astfel, personalul principal în ceea ce regizorii de la Hollywood ar numi un thriller.
Fuga în Italia
S-a născut în raionul Ștefan Vodă. Mama ei e moldoveancă și tatăl rus. Ea făcea școala de poliție din Republica Moldova, a făcut și armata, iar după ce tatăl ei s-a îmbolnăvit și a decedat, nu a putut să își continue studiile și s-a hotărât să plece la muncă în Italia. Avea 21 de ani.
“Cum am trecut vămile numai Dumnezeu știe, eu eram printre cei mai tineri, luată la întrebări, dar noroc că aveam cu mine actele de la școală, aveam livretul de student și dovedeam că plec într-o vacanță în Croația, pe o bursă de Bravo Student. Adevărul e că din Croația până în Italia am mers pe jos, până în Trieste. La Trieste am ajuns la un pârâu de munte și nu ne puteam sătura de apă, n-o să uit niciodată. Mâncare nu am avut, când se însera intram prin curțile oamenilor pe plantații să mâncăm măcar ceva struguri. Ne-am pornit pe 10 septembrie, de ziua mamei mele. N-o să uit niciodată că mi-a zis: ‘Ăsta e cadoul de ziua mea, tu te duci cu totul!’ I-am zis: ‘Mamă, mi-am găsit bani, eu mă duc pe jos, «la negru», în Italia’. Am mers vreo 30 de zile”, spune Victorina.
Ea nu privește toată călătoria ei cu dramă, ci ca pe un proces care a transformat-o în ceea ce este astăzi.
„A fost apa cea rece care m-a călit, deoarece am crescut ca într-o găoace la părinți, am avut tot și de toate până când dintr-o dată se rupe firul și trebuie să te descurci. Atunci, înaintezi cum știi, cum poți, rupi și cu dinții. Cel mai mult m-a ajutat că am fost un sportiv foarte bun. Trebuia să vin cu întreceri sportive pe România la 16 ani, dar tatăl meu m-a blocat. Mi-a zis: ‘Tu ai să faci atâta sport până ai să te rupi în două și n-ai să mai trebuiești la nimeni! Tu ce vrei, să fii polițistă?’ ‘Da!’ ‘Atunci, lasă sportul’”, își amintește Victorina.
Călătoria pe jos din Croația până în Italia a marcat-o. Mergeau noaptea prin munți, prin păduri, conduși de o călăuză. N-a mai povestit nimănui că o femeie care era în grupul lor a alunecat, s-a lovit la cap și a rămas acolo. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea, poate chiar a murit și a fost abandonată în munți.
„Nu pot să uit niciodată: a rămas acolo o femeie moartă. Eram 18 cu călăuza. Nu știu dacă au mai găsit-o vreodată. Era noapte, a zis călăuza s-o lăsăm acolo. Vă dați seama: e noapte, mergi pe munte, tu nu vezi nimic, la un moment dat am auzit ‘bum’. Era înaintea mea, cu mâinile mele i-am luat capul, n-am văzut și am simțit cum mi-a curs pe coate ceva fierbinte. Am zis: ‘Doamna Olga, doamna Olga!”. Am zis: ‘Asta e moartă!’. Și am strigat la călăuză. Ne duceau câte cinci, apoi iar o călăuză și tot așa. A zis: ‘Ce să-i fac?’. Avea vreo 80 de kile, nu aveam ce să-i fac. A zis că se întorc ei și rezolvă problema… Era exact ca în război. Când treceam căile ferate sau tunelurile, trebuia să ascultăm cu urechea pe șine să vedem dacă vine trenul. Am ajuns în Trieste și pe cei care nu au ascultat regulamentul i-au deportat”, povestește Victorina, ca și cum ar trăi din nou toată călătoria.
„Dormeam în dulap”
Ajunși în Italia, trebuiau să se piardă printre oameni, să nu iasă în evidență pentru a atrage privirile polițiștilor.
„La un moment dat, era un singur autobuz, care urca și nu trebuia să îl iei pe o parte, ci pe cealaltă. Cei care n-au executat au fost luați în fața noastră. Când am ajuns într-o gară, trebuia să luăm un tren de la Trieste până la Mestre, de la Mestre trebuia să luăm un tren până la Roma, unde mă aștepta cineva pe mine. Când am ajuns în gară, mi-am cumpărat un ziar franțuzesc, să par turist. Am ajuns la Roma, la un verișor de-al meu, nu aveam telefon, nu aveam nimic, m-a așteptat toată ziua. Ei erau în azil politic și trăiau într-o cazarmă, doar bărbați”, mai spune ea.
Pentru că a fost luată la întrebări în toate vămile, la intrarea în Italia, Victorina, fiind blondă, și-a făcut șuvițe brunete. Nu putea risca să fie descoperită și trimisă acasă după 30 de zile de drum și 4.000 de dolari plătiți călăuzei.
„Să mergi pe jos, după 30-35 de zile, eram atâta de slabă că m-am pornit de acasă cu o plasă mică de haine, aveam un singur rând, și când m-am îmbrăcat cu ele la Trieste să mă pot urca în tren ca turistul, eu nu știam cum să le înnod. Le pierdeam de pe mine. Verișorul din Roma nu m-a cunoscut, pentru că mi-am tras șuvițe negre. Mi-a zis că nu pot să stau la ei, în cazarmă, că nu lasă femeile să intre, dar avea niște prieteni care trăiau într-o rulotă. Ei aveau un pat și o măsuță pe care mâncau. Frumos a întins femeia pat pe masa aia și am dormit acolo cam o săptămână, până când am mers la Veneția, la o prietenă de-a mamei care avea grijă de o băbuță semiparalizată. Intram noaptea târziu la ea, când baba dormea, și ieșeam dimineața devreme, când baba iarăși dormea. Eu dormeam în dulap, doamna îmi aducea farfuria plină cu macaroane și eu mâncam în dulap. Ai de capul meu… Ce să zic…”, povestește Victorina.
După un timp, ea i-a găsit de lucru, să înlocuiască o ucraineancă ce avea grijă de o familie de medici în vârstă până când aceasta s-a întors în vacanță acasă. Familia respectivă nu avea copii, i-a lăsat averea ucrainencei, dar pentru că vârstnicii au prins drag de Victorina, au și început problemele.
„Când s-a întors și a văzut, a zis: ‘Tu, în noaptea asta, dacă nu pleci, eu te dau pe mâna la albanezi și o să lucrezi la stradă’. Mi-am luat punguța cu hăinuțe și am ieșit într-un parc. S-au adunat oameni în jurul meu și mi-a zis cineva: ‘Eu știu de lucru pentru tine – curățenie la un hotel’. Neavând documente, neavând nimic, n-am știut cine e și unde mă duce. Era poliția acolo și i-am zis să îmi dea buletinul să merg la domnii polițiști. Fiind polițistă, m-am gândit cum să fiu acoperită. Într-o lună am învățat italiană, moșul la care am stat nu m-a lăsat în pace până când n-am știut să vorbesc. Le-am zis polițiștilor: ‘Dacă eu, într-o oră, nu mă întorc, persoana asta m-a luat pe mine. Dacă nu mă întorc, vă rog frumos să mă căutați’. I-a zis polițistul bărbatului: ‘Dacă n-o aduci într-o oră, trimitem patrula după tine’. Așa curaj să ai? Fără documente să te apropii de polițist? Noroc că nu mi-a cerut nimic. Nu m-am temut. Ei nu te alungă din țara lor dacă nu faci nimic. Te iau doar ăștia de la vamă, care patrulează prin pădure, poliția de frontieră”, adaugă Victorina.
De la ucenicia pe lângă „mafioți” la șefă de bucătărie
Disperată, ajunsă la proprietarul hotelului, Victorina a promis de toate, doar să nu doarmă pe stradă.
„I-am zis că știu să fac de toate, să mă ia în probă. Mi-a zis: ‘Ce știi tu să faci? Că ești cât o păpușă’. Le-am zis să mă ia în probă o lună și dacă nu le place, să nu-mi plătească niciun euro. M-au luat de curiozitate, să vadă dacă e chiar așa. Dar eu eram obligată să spun, pentru că nu aveam nici ce mânca, nici unde dormi. Eram cu plăsuca în mână, nu aveam nimic altceva”, continuă ea.
După un timp, avea să descopere că hotelul era deținut de niște persoane care nu respectau întocmai legea, din moment ce au acceptat-o și pe ea fără niciun act.
„Erau niște mafioți, vai de capul meu… Am zis că dacă toată Italia e așa, eu îmi ies din minți! Veneau albanezii cu niște mașini… zici că erau avioane. Moșul era șchiop, umbla cu cârja și veneau cu pungi. Mi-a zis să duc o pungă la etajul 3 și mă gândeam ce e în ele. Era aur furat și veneau cu ele numai când ploua. Când ploua, așa se spunea, e timpul aurului. Ai de capul meu, ce mafioți! Din toate peripețiile astea, ies de acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi găsesc de lucru în Mestre, dormitorul Veneției. Eram iarăși fără documente, eram plătită foarte slab, abia îmi ajungeau banii să îmi spăl uniforma de ospătar-bucătar, că acolo eram ce trebuia, eram bun la toate”, spune ușurată Victorina.
Ea a început să lucreze în bucătărie la pizzeria mafioților, unde a prins un pic de experiență, iar pe urmă și-a găsit de lucru la un restaurant din Mestre unde a muncit patru ani, după care a muncit într-o patiserie iar ulterior a ajuns la un restaurant din Veneția, unde a fost bine plătită și unde a rămas ultimii șapte ani. Acolo, după ani de muncă, a devenit șefă în bucătărie, având 40 de persoane în subordine.
„Ca să fii responsabil, nu e musai să fii dur. Trebuie să fii cel mai bravo, să fii foarte priceput în ceea ce faci și să fii foarte înțelegător. Trebuie să știi cum să te comporți cu fiecare, să stea ca la iepure. Într-o mână să ai morcovul și în cealaltă bastonul. O dată îți dau, o dată te îmblânzesc”, spune Victorina amuzată.
O bucătărie în lumea bună
Restaurantul la care a lucrat e situat lângă teatrul La Fenice, unde vin celebrități, care au și mâncat din preparatele Victorinei. Fiind ocupată cu bucătăria, nu a avut timp să le urmărească pe toate, dar își amintește de Angelina Jolie, Brad Pitt și Monica Bellucci.
„Vin toate celebritățile, de la cele italienești la cele din Hollywood. I-am văzut pe toți. Am gătit cu drag și spor. În perioada când vin pretențioși, dar să nu îi numim pretențioși, ci persoane care știu să mănânce, trebuie să le ghicești gusturile, sunt oameni ieșiți în lume care au mâncat de pe mâna celor mai buni bucătari. Atunci testăm ca totul să fie la nivel maxim, cu un pas în fața tuturor. Ne lăsau ciubuc mai mare decât salariul pe o lună. Îmi aduc aminte ultimul eveniment cu Monica Bellucci: a lăsat ciubuc pentru tot personalul, eram 99 de angajați, câte un salariu pe lună. Atât e de frumoasă femeia asta, s-o vezi în original… E o femeie simplă, nemachiată, în sensul că nu e împopoțonată și totuși are o vârstă. Gabriel Garko a dat mâna cu noi toți. Ne-au rămas pozele acolo pe pereți. A fost Angelina Jolie când era pereche cu Brad Pitt, au fost amândoi, a fost invitată și Madonna, Lady Gaga, ea era bucuroasă, jumătate e italiancă – jumătate americană. Au fost și regizori pe care noi nu îi știm pe nume, dar mari regizori”, afirmă Victorina.
În Veneția, Victorina l-a cunoscut pe cel ce avea să îi devină soț. Un bărbat originar din comuna Gherța Mică, plecat și el la muncă în Italia. S-au căsătorit iar după câțiva ani Victorina a născut un băiat, Ştefan.
„Când m-am întors la muncă, proprietarul a fost deschis. Mi-a zis: ‘Uite, am 99 de angajați, de niciunul nu mi-e frică, numai de tine’. ‘De ce?’ ‘Că ai să ieși de la mine și ai să-ți deschizi ceva al tău și ai să mă bați pe mine’. Zic: ‘Doamne, dacă o să ies, o să plec probabil cu totul, dar n-o să fac ce faceți dumneavoastră’. Asta mi-a inspirat foarte multă încredere. Lucram mult cu risotto, paste, fructe de mare, dar făcute de ‘dragă, Doamne!’, cu homar, creveți, vongole, cozze, sunt multe tipologii. Homar a la Catalana, arici de mare, e foarte greu a-i curăța, poți să îi mănânci și cruzi, pentru că e în tradiția lor”, își amintește Victorina.
Jaful care a întrerupt un vis
Când băiatul a avut 3 ani și jumătate, Victorina a rămas însărcinată cu fetița. Era o sarcină mai complicată și – ca și cum problemele nu ar fi fost destule – s-a trezit cu casa spartă și cu banii furați.
„Era 31 ianuarie 2015, ultima zi de coriandri, se plimba lumea. Am zis să scoatem copilul la plimbare. 40 de minute să fi fost. Pe când ne întoarcem, toată casa spartă, geamul rabatat. Aprind becul, intru în coridor, fac la stânga în dormitor și văd haine aruncate pe jos. Când am văzut, am strigat: ‘Este cineva în casă!’. În acel moment a sărit de la balcon și a plecat. M-am dus să văd ce lucruri de valoare au dus, nu m-am gândit la bani. Mă uit, matrasul (salteaua – nota red.) nostru tăiat, matrasul pruncului tăiat. Au găsit bănuții noștri… Ce am avut și de la nuntă și ce am putut strânge, că am vrut să ne cumpărăm casă în Italia. Ne-am trezit cu 1 euro de fier, chirie de plătit și copil de hrănit, eu mai am de născut. Am zis că nasc, mai am patru luni, găsesc cine ne-a furat și venim acasă”, povestește ea.
Le-au furat 26.000 de euro, bani pe care plănuiau să îi folosească pentru o căsuță în Italia. Între timp, mai construiau o casă în Gherța Mică, dar nu au finalizat-o. Spiritul de polițistă nu i-a dat pace și Victorina a început să îi caute pe cei care le-au spart casa. A și găsit doi tineri georgieni care au mai comis furturi, dar nu au crezut-o polițiștii.
„Cu un copil la mână și o burtoacă la gură, eu i-am identificat, i-am dat pe mâna legii. Probabil erau legați cu furtul ăsta cu poliția, pentru că nu au venit nici să ne ia măsurătorile. Le-am spus cam câte persoane au fost și cât de înalte au fost, pentru că au ajuns la niște genți pe dulap. Eu, ca să ajung, trebuie să pun un picior pe o masă și una pe un scaun ca să urc. Nu erau urme pe scaun, cu siguranță că nu s-au descălțat. Le-am spus cam cine sunt hoții și mi-au spus că nu sunt autorizată să fac chestia asta. Umblau la anume ore, la amiază, erau georgieni și umblau cu biciclete micuțe și aveau căști. Întotdeauna înconjurau prada. De fața mea au vrut să îl fure pe unul cu chioșcuri, comunicau între ei, mergeau încet, am văzut legătura între ei. În altă zi era un magazin de bomboane, cineva a descărcat mărfuri și a lăsat borseta înăuntru. Ăsta cu bicicleta pune piciorul pe rampă, întinde mâna, eu i-am văzut de pe stradă, în fața mea era o bancă și prin sticlă am reușit să fac video cu ei, să se vadă ce fac. Când m-am dus la poliție: ‘Da’ de unde ești tu atât de deșteaptă, că nici nu ești autorizată?’ Eu sunt una care am pătimit, eu sunt victimă. Dacă eu n-am niciun drept, o să depun cerere la bancă să vă dea ce s-a întâmplat și cine l-a jefuit. Mi-a fost ciudă când am văzut. Unde e dreptatea? Când am văzut că nu e dreptate, am zis soțului: ‘Nu mai vreau să-i văd. Hai acasă!’. Zice: ‘Unde să mergi, că e în roșu casa? Lasă că mă descurc’. El a mai rămas trei ani să ne țină pe noi”, spune Victorina, care e supărată și astăzi pe polițiștii din Veneția.
Când ai patul tău, ligheanul tău
A venit în Gherța Mică, într-un sat unde practic nu cunoștea multă lume, dar erau părinții soțului și rudenii. Victorina s-a făcut cunoscută în scurt timp și cât de repede a putut s-a apucat de treabă. La început cu un cuptor împrumutat, în care făcea foc cu lemnele culese din pădurea de lângă casa lor.
„Acasă, când cu sapa, când cu hârșeul, cu ciocan, topor. Nu mă puteam băga nici cu mașina în curte, că era deal. Efectiv, ca și cum m-aș fi dus la pădure. După trei luni, împrumut un cuptor, pe datorie, culeg crengi din pădure și încet am început să mă descurc. Nu avem nici curent și m-am apucat să fac produse tradiționale, dar cu tentă de gust italienesc. Marea majoritate a gusturilor de acolo le-am luat. Prima dată am avut comenzi pentru 36 de persoane, pe urmă 100 și ceva și mai mult. După aia am reușit să ne stabilim acasă, a venit și soțul. A fost foarte greu. În primele luni scoteam apă din fântână ca soldații, fără cric, fără motor. Dar era frumos, dormeai în patul tău și te spălai în ligheanul tău. Era frumos că nu trânteam ușile, pentru că nu le aveam. Aveam o pătură în ușă. Mobilierul îl aveam cumpărat din Italia, dar în interior nu veneau ușile pentru că nu intrau bani…”, spune ea.
Adaptarea în România nu i-a fost deloc ușoară. Accentul a trădat-o că nu este una de-a locului și a îngrijorat-o și ruptura definitivă față de locurile părintești.
„Mie mi-a fost greu să vorbesc românește. Am vorbit moldovenește rusificat, rusește, italienește, vii în România și șchiopătezi. Ca un copil mic, doar că știai să mergi și să te ferești de pericole. Nu mi-a fost atât de greu a mă înțelege cu oamenii cum mi-a fost în a-i cunoaște. Când eram în Italia spuneam că mai am un pic și plec acasă la mama, că acolo-s toți și cimitirul ți-e aproape, că până la urma-urmei te gândești și unde îți lași oasele. După ce m-am căsătorit și am venit în România, eu mi-am văzut o poartă închisă, poarta de întoarcere acasă. Am înghițit niște noduri și îmi spuneam: Până acum ai fost fata lui Steopa Bosu, așa îi spunea lui tata, acum nu mai sunt fata lui nimeni și dacă merg la magazin și nu îmi ajunge un leu…”.
Polițistă cu diplomă
La început, lucrurile au mers destul de greu. A reușit între timp să își finalizeze studiile, să devină polițistă cu diplomă și licențiată în drept și a vrut să se angajeze la Poliție în Satu Mare.
„Am încercat să mă angajez la Poliție, dar a ajuns la urechile mele că am fost catalogată ca spioană. Le-am spus că niciodată în viața voastră să nu vă aud cu așa ceva, pentru că ar trebui să aduceți probe. Am bătut la alte uși să mă angajez. Ba că ești ofițer de poliție, diploma ți-e prea mare. Ba că nu sunt posturi, ba că nu știu ce, până când m-am supărat eu atât de tare și am zis ce să mai fac. Stăteam la televizor și mă uitam la televizor la ‘Chefi la Cuțite’, când am văzut niște moime ce au gătit și au luat nu știu ce… Păi, dacă mă duc eu acolo, ți-l mănânc cu dinții, mă! Știu mai multe ca ea. Am luat telefonul și am sunat și m-am înscris”, mărturisește Victorina.
Participarea la emisiune i-a dat curaj, i-a creat o notorietate și de atunci lucrurile au luat altă întorsătură. A impresionat încă de la început cu un produs complicat în formă de copac.
„Până atunci, am crezut că sunt o bucătăreasă normală, care știe să gătească și sofisticat, și tradițional, și de toate. Am început să gătesc de acasă, am văzut-o pe bunica cum coace pâinea, pe mama făcând prăjituri. Nu se cumpărau, se făceau în casă. Era mirosul ăla, simțeai că vine sărbătoarea, săreai în sus de bucurie că mami face prăjituri. Sunt unele rețete care nu merg vara, merg numai iarna. Mie nu mi s-a părut wow ce știu, am zis că știu mai multe ca ăla care a ajuns până la televizor și am zis că mă duc și eu, să îmi verific statusul, să văd pe ce scară sunt. Urmăream emisiunea de numai. Pe lângă școală, trebuie să fii precis, corect, întotdeauna sub control, în sensul să mergi pe articole, ca să fii polițist. Dar și polițiștii mai au câte un hobby, câți cântă la tobă, câți sunt saxofoniști. Eu am avut hobby-ul de micuță. Când aveam 6 ani, bunica și-a rupt mâinile. Mulgea vaca și i-a dat cu piciorul și i-a rupt amândouă mânuțele. Atunci am intrat eu în rol, dar nu că am fost obligată sau supusă muncii, ci am vrut să îi fiu de ajutor. I-am zis numaidecât să îmi spui cum se face aluatul, cum se face focul în cuptor, la lemn. Aveam 6 ani când am făcut prima pâine”, își amintește ea.
Vestea i s-a dus repede în țară și au venit după comenzi oameni din Hunedoara, Maramureș și alte zone, dar s-au interesat și oameni din Canada cum pot obține prăjituri sau măcar rețete de la Victorina. I s-a propus să deschidă localuri în Canada sau Belgia, dar ea a ales Satu Mare.
„Nu lepăd România nici să mă bați. Îmi este atât de drag cântecul păsărilor, verdele pădurii, liniștea care mi-o dăruie. Am avut trei visuri importante în viața mea și le-am deslușit după ce am ajuns aici și am zis că aici trebuie să stau, pentru că Satu Mare are nevoie de mine”, spune mândră.
Fără falsă modestie, ea se crede „cel mai bravo” cofetar din Satu Mare până în Cluj. Doar să nu o enerveze nimeni, că îi bate pe toți până-n București.
„Eu, azi, mă consider cel mai bravo cofetar-patiser cred că de aici până la Cluj și să nu mă enerveze ăia de la Cluj că o să le demonstrez și lor că pot și mai mult. Cu desertul meu s-a câștigat sezonul ‘Chefi la cuțite’. N-o să uit niciodată când Patrizia Paglieri, cofetara și publicitara de la deserturi, a zis: ‘Vreau să cunosc cine e doamna asta care a făcut asemenea desert, că îmi vine să mă bag în el, atâta e de bun. Numai să îmi explice ce a putut pune în el atât de bun’. Este o rețetă pe care o au toți cofetarii, numai că trebuie să știi cum. Toți cofetarii au aceleași rețete, cu aceleași gramaje, dar dacă tu nu ai studiat produsul, sunt momente când trebuie să te oprești din bătut frișca și asta nu ți-o spune niciun cofetar. Dacă un pic ai pierdut-o, nu mai ai un bun amestec cu ciocolata semi-călduță și dacă ciocolata e un pic trecută peste căldură, nu mai merge în amestec, nu se mai primește mousse-ul. Ingredientele sunt tot alea, pe toată fața pământului”, a explicat ea.
Toată viața ei a purtat cu ea spiritul corectitudinii. Dacă ar exista Poliția Prăjiturilor, ea ar fi cu siguranță șefă: „Nu vă supărați, stimați colegi patiseri, puneți mai mult suflet și mai puțină frișcă, vă rog frumos!”.
„De caracter mă simt polițistă – precizie, perfecție și atâta tot –, dar în suflet, în ceea ce vreau să aduc în fiecare casă, bucurie. Lumea de ce se bucură? De un dulce, îi lipsește ceva. Am mâncat bine, dar îmi mai trebuie un dulce și atunci ești fericit și împlinit ca om după ce ai mâncat un dulce. Mă consider mai mult un cofetar-patiser și sufletește. Trebuie să nu te uiți la oră. Dacă e o muncă, e un chin. Dacă e o artă, tu nu te mai uiți că abia a răsărit soarele și apoi dacă a fost soarele azi. Nu îți dai seama când ai trecut orele… Un cofetar poate să facă oricând pe un bucătar, dar un bucătar niciodată pe un cofetar”, mărturisește Victorina.
E căutată pentru prăjituri tradiționale
Acum, în apropierea sărbătorilor, oamenii încep să comande iar prăjituri. În câteva ore de la anunț a primit zeci de comenzi. Sunt preferate cele tradiționale, dar, dacă se poate, cu puțină adaptare la modern.
„Lumea preferă prăjiturile tradiționale. Dar totuși, cei care vin acasă din Franța, spre exemplu, preferă lucrurile franțuzești, duc lipsă. Marea majoritate a comenzilor sunt la nunți, botezuri, evenimente. Mi se cere top de top. Cea mai mare nuntă a fost de 1.700 de persoane, în Târșolț. Au fost foarte multe fursecuri, pe mese trebuia să fie niște trubochki, niște conuri rusești, nucușoare umplute, coșulețe, cornulețe și prăjiturele asortate”.
Deși te-ai aștepta ca un cofetar să prefere un desert sofisticat, desertul favorit al Victorinei este croissantul. Dar nu orice fel de croissant. Şi îi și ceartă pe ceilalți cofetari când vine vorba de așa ceva.
„Desertul meu favorit e croissantul. Dacă dimineața mi l-ai luat, pe mine m-ai enervat toată ziua. Nu poți să spui că e banal pentru că îl ridici la stele. Ori îl faci la aperitiv cu ce vrei, ori la dulce îl umpli cu creme de vanilie, cu picuri de vanilie. Al doilea desert este o rețetă proprie, o să îl dau doar pe drepturi de autor, este un mini tortuleț cu care am fost la ‘Chefi la cuțite’ și s-au întrebat ce fel de aluat e că a fost gata mărul deodată cu aluatul. Sunt mini tortulețe pe bază de făină de migdale, făină normală, unt, miere de albină, scorțișoară și ingredientele de coacere. În el vine caramelizat un măr cu unt și miere și apoi încorporat și pus la copt. Faci un sos de caramel sau de vanilie. Uăi, cu aia te bagi în dulap și o mănânci să nu te vadă nimeni, cum făceam eu cu farfuria de macaroane…”, se amuză Victorina.
Spre deosebire de mulți cofetari, Victorina știe diferența dintre dulce și zahăr și cunoaște problemele pe care le aduce „drogul secolului”. În noua ei patiserie va pune mare accent pe cantități.
„Îmi doresc ca omul să spună că a mâncat un dulce extrem de bun, dar nu extrem de dulce. Când tu bagi extrem de dulce, bagi în oameni atâtea boli că nu îți poți imagina. Bagi numai dulce și în rest nu se mai simte nimic. Trebuie să fie proporționate foarte bine toate, ca să fie produsul final bun. Victorina e întotdeauna plină de mari surprize. O să dau drumul la o mega patiserie, mega pentru mine, că va fi o mini patiserie. Nu vreau să lucrez în cantități industriale. Vreau să fac zi de zi produsele pe care le dorește lumea, să le ia lumea calde. Probabil doar pe București mai este așa ceva. Am fost și la Strasbourg la cursuri, am făcut schimb de rețete”, spune Victorina cu entuziasm.
Chiar dacă rușii nu sunt priviți cu ochi buni în aceste zile, după conflictul din Ucraina, Victorina nu vrea să își ascundă originile. Recunoaște că nici tatăl ei n-ar fi atât de mândru de ce se întâmplă.
„Când vezi ce se întâmplă în România, când ești stabilită aici cu familia, nu îți mai bate inima pentru ruși. Pe mine mă iubește lumea pentru cine sunt eu, de unde vin. Că sunt și mulți veniți din casele de orfelinate și reușesc să devină doctori, nu mai sunt catalogați cine au fost și cum au crescut, ci sunt catalogați cum sunt. Eu sunt caz fericit, nu pot să răspund de acțiunile celuilalt, nu am nicio atribuție, probabil nici tatăl meu nu ar fi atât de mândru și orgolios văzând ce se întâmplă azi. Cine e serios și cu mintea lui își dă seama. Nu vreau să ascund, vreau ca lumea să înțeleagă că te va trata pe măsura ta de comportament. Oamenii buni au loc peste tot”, subliniază ea.
Secretele bucătăriilor românească și moldovenească
A avut ocazia să guste produse din mai multe culturi și spune că de departe cea mai bună este bucătăria românească.
„Bucătăria moldovenească este gustul dorul și mirosul mamei de casă, cea italienească – mirosul mării, vacanței. Bucătăria românească pot să o numesc o explozie de gusturi și o multinațională de gusturi, pentru că atât de bine a evoluat România pe plan profesional, cred că România bate Italia. Italienii au pizza, pasta. Dar România are sarmale și răcituri. Ei se bucură de pastele lor și ierburile lor, mănâncă tot ce mișcă și pizza. Dar la noi, femeia face și plăcinte, și cozonac. De aceea, eu mă bucur că voi avea rețete moldovenești, românești, italienești, o să am o mini bijuterie de local, care va încorpora toate națiunile. Nu există să vină unul din Franța, Italia sau România și să nu găsească cei îi place”, mai spune Victorina.
Dincolo de partea practică și concretă a bucătăriei, Victorina acordă o mare importanță mesajelor care i se transmit și își urmează viața după unele visuri sau semne. De parcă ar fi un personaj dintr-o carte de-a lui Dostoievski. Sau poate mai are o șansă fie eroină într-o carte, dacă îl va întâlni pe scriitorul rus Evgheni Vodolazkin. Până atunci, rămâne cu numele ei de persoană victorioasă, învingătoare.
„Nu e nimeni pe pământul ăsta mai tare ca tine însuți, pentru că ești unicul care când ai coborât știi să te ridici și când te-ai ridicat ești cel mai mândru și cel mai orgolios că poți, pentru că ai vrut”, încheie Victorina.
Reportaj realizat de Gheorghe Pietrar / Agerpres. Fotografiile provin din arhiva personală a Victorinei Matveev
