Întrebarea e mai puțin retorică decât pare și mai dramatică decât arată cuvintele, deoarece țara noastră a ajuns la o răspântie grea: populație e ruptă în bucăți, conducătorii (politicienii) sunt desprinși cu totul de interesele obștii, democrația scârțâie din încheieturi și suntem într-o criză politică (și identitară) al cărui sfârșit nu se întrevede, nici ca durată, nici ca modalitate. Acesta este și motivul care mă face să cred că explicațiile de natură personală, de partid, de conjunctură pentru ceea ce se întâmplă azi nu sunt suficiente și nu ating miezul problemei.
Viorel Nistor
De circa un an de zile, în mod neașteptat și paradoxal, într-un fel netransparent și neasumat, pe nesimțite și pe neînțelese, am fost puși în fața propunerii unui nou tip de stat (a unei noi Românii), unde, printre scrânteli demagogice și promisiuni mincinoase, (ni) se impune (într-o formă legală și constituțională) nu mai puțină, ci mai multă corupție. Ordonanța 13, grațierea și amnistierea, dezincriminarea unor fapte, ușurarea sau desființarea unor pedepse, modificarea legilor justiției, schimbarea în profunzime a codurilor, penal și de procedură penală, și altele pe care nu le știm încă sunt repere ale unei noi arhitecturi a statului de drept, cu alte valori, care încurajează corupția. De aici se naște o apăsătoare și inevitabilă serie de întrebări:
De ce nu s-a făcut asta prin alegeri, prin declararea și asumarea intențiilor?
Este urmarea unui plan premeditat și ascuns sau este rodul întâmplării de moment (a proastei conjuncturi) și nenorocului?
Este opera unui singur om, sprijinit de o clică fidelă și docilă, sau este o conjurație la nivel institutional, de elite politice și de servicii secrete?
Este urmărit un interes personal (judiciar) anume sau sunt exploatate (în interes de grup) slăbiciunea, atavismul, propensiunea noastră spre corupție?
E condamnată România a nu scăpa niciodată de flagelul corupției?
Dacă răspunsurile ar fi facile (cum pot părea unora), am fi trecut de mult de această etapă, dar iată că ne împotmolim și începem să tragem îndărăt. N-am să fac o arheologie a corupției neamului, neștiind bine de unde să încep (de la daci și romani, de la voievozi, epocă fanariotă, pre sau interbelic sau direct din comunism), dar știind precis că suntem prizonierii unor obiceiuri și moravuri tarat-balcanice, intrate în sânge. Mă rezum să spun că (aproape) toate lucrurile importante din România ultimilor 28 de ani (legate de conducere și decizii, de reformă și proprietate, de economie și investiții, de dezvoltare și redistribuire, de funcții și demnități, de bani și averi etc.) s-au făcut și se fac pe bază de corupție, de trafic de influență, de beneficiu personal și de grup, prin complicitate cu legea sau prin încălcarea ei.
Iar bătăliile anticorupție, câte au fost (pornite din interior sau dinafară), au eșuat toate sau aproape. Prima a fost a Convenției Democrate (în 1996), ratată din nepricepere, slăbiciune și inconsistență și al cărei eșec a dus la prima restaurație pesedistă (din 2000). Cea de-a doua bătălie (începută în 2005), mai vizibilă și mai bine orchestrată, a avut un port-drapel greșit (Traian Băsescu), a lăsat ceva urme (nu știm cât de adânci), dar a dus și ea la cea de-a doua restaurație pesedistă (2012). Simbolurile ei, cel instituțional (DNA) și cel personalizat (Laura Codruța Kovesi), au avut un destin dramatic: mai întâi, păreau că sunt spijinite de președintele Traian Băsescu (dar n-au fost până la capăt), apoi păreau că au suportul serviciilor secrete (parțial și pare că l-au pierdut), apoi păreau că se pot baza pe americani și pe UE (nu știm cât, cum și până unde). Acum, mai degrabă, lupta anticorupție și simbolurile ei au ajuns la mâna străzii, la consistența și intensitatea unor manifestări de protest ale populației. Vom vedea până unde!
Dar când au fost cetățenii României, în întregul lor sau în majoritate, de partea luptei anticorupție? Poate în alegerile din 1996, dar cu mare dezamăgire; poate în alegerile din 2004, dar cu rezultate încomplete. Cu siguranță, nu în alegerile din 2016, unde prin absenteism, prin nepăsare, prin ignoranță (incultură politică), prin lipsă de solidaritate au dat gir unei noi restaurații pesediste, mult mai agresive și mai periculoase, care înseamnă o nouă escaladare a corupției.
La modul grotesc-schematic, pare, în opinia mea, că ne aflăm în fața unei dispute între elite: pe de-o parte, cea culturală și progresistă (susținută majoritar de pătura educate/implicată din societate), ce susține eradicarea corupției, care ar fi frână principală în calea meritocrației, emancipării și dezvoltării țării; pe de altă parte, elita politică (susținută majoritar de pătura socio-dependentă din societate), pentru care anticorupția este o frână pentru România, o sperietoare ce îndepărtează valorile de actul de conducere.
Așadar, mai multă sau mai puțină corupție?!
Poate că am crede până și asta dacă nu am avea exemplul Liviu Dragnea. El nu este un strateg, nu este un vizionar, nu este nici cult, inițiat sau inteligent. Dimpotrivă. Este un „maistru” al politicii, nu un „architect” al ei, să-l suspectăm că a întors premeditat, plănuit, strategic „roata istoriei României” și modelul de stat. El a vrut să fie prim-ministru, dar n-a putut, a vrut să-și scape pielea de pușcărie, dar n-a reușit încă, a îmbătat o seamă de ortaci de partid că vor putea fura, doar că n-a dus planurile până la capăt.
El e un penal care face ceea ce face „pentru că poate”. Atât.
Restul e conjunctură, nenoroc și un pic de prostie!
Și totuși, cum rămâne cu România? Poate trăi fără corupție? E folositor? Poate arăta asta?
Viorel NISTOR
