Avem în sfârșit cifre aplicate în economie pentru 2018-2019 de la PwC: România pierde anual circa 30 mld. lei (3% din PIB) din cauza deficitului forței de muncă, și asta doar în mediul antreprenorial.
Ca un exercițiu simplu de comparație, pierderea este echivalentul evaziunii fiscale pe TVA din 2017. O altă statistică arată că firmele pierd 10% din timpul productiv cu ocuparea posturilor vacante, din nou un cost enorm, mai ales pentru angajatorii industriali.
Există o cerere de peste 500 mii de locuri de muncă pentru personal calificat de execuție, tehnic și administrativ în construcții, ospitalitate, comerț, manufactură, IT – care nu poate fi acoperită, deși avem statistici despre 500 de mii de tineri NEET (nu lucrează, nu se instruiesc, nu învață) și alți 400 de mii de oameni aflați în evidențele agențiilor de ocupare a forței de muncă – mulți dintre aceștia mai mult ca sigur muncind „la negru”. Oricâte tipuri de facilități fiscale s-ar da, se pare că nu atrag mai mulți muncitori în sectoarele economice care dacă ar avea resursă umană, ar exploda ca performanță.
Angajatorii își fură unii altora angajații, dându-le salarii mai mari, ridicând ștacheta așteptărilor (tot mai invers proporționale cu nivelul de calificare), manevrând într-o direcție încet-încet nesustenabilă tocmai pentru ei însăși.
Statul este afectat în egală măsură. Principalul motiv pentru care avansul la proiectele de infrastructură este lent și pentru care multe investiții sunt amânate rămâne deficitul de forță de muncă: vorbiți cu orice diriginte de șantier al unei lucrări publice și va confirma acest lucru, nu găsește muncitori, indiferent de facilitățile salariale create.
Autoritățile vorbesc despre pensii și salariul minim, în loc să modifice de urgență legislația muncii, așa cum le cer operatorii economici – contracte de muncă de 12 ore cu același angajator, schimbări ale reglementărilor privind repausul după orele suplimentare, restricții rezonabile privind migrația muncii. Iar legea de aprobare a OUG 79/2017 încă stă în Parlament, la doi ani de la emiterea ordonanței, lăsând în continuare economia să planeze în incertitudine.
Au de câștigat companiile de recrutare și plasare de forță de muncă și târgurile de joburi, profitând de disperarea angajatorilor și de credibilitatea angajaților. Ultimile două statistici sunt de dată recentă, și arată că povestea rămâne epică și pentru 2020:
– 25% dintre angajați se reîntorc la locul de muncă de unde au plecat, iar alți 50% dintre angajați pleacă mai departe, la alt loc, după mai puțin de 6 luni;
– 65% dintre angajați sunt stresați la locul de muncă, semnal că există o mare posibilitate să își caute un alt job în 2020.
Așadar, un calcul estimativ arată că România pierde peste 50 mld. lei anual (5% din PIB) din cauza problemelor cauzate de deficitul de personal calificat și de migrația forței de muncă – fără plan de politici publice de rezolvare, și sub amenințarea agravării în următorii 5 ani prin ieșirea la pensie a decrețeilor. Merită prin urmare să privim deficitul de forță de muncă ca „Personalitatea anului 2019” în economie și să rugăm politicienii să-i adreseze planul de țară cuvenit.
Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj
