România a fost (și este) o țară a tuturor crizelor și neajunsurilor, o societate a schimbărilor fără efect și a tranziției fără sfârșit. Facem ce facem, nu ne iese, găsim justificări și tot așa.
Viorel Nistor
Nu știu de ce prin alte locuri (minți și suflete) merge dictonul „Cea mai mare problemă, cea mai mare oportunitate” (rostit de Vinod Khosla, unul din co-fondatorii Sun Microsystems), iar la noi cea mai mare problemă este așa cum o găsim și așa rămâne. Cum se face că pentru alții „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” (cum zice Victor Hugo) are sens și consecințe, câtă vreme la noi nimic nu pare mai dezamăgitor decât un lucru căruia i-a trecut vremea sau, cu alte cuvinte, o oportunitate pierdută. Vorba ceea, geografia a fost generoasă cu noi, nici istoria nu ne-a fost tot timpul potrivnică, nu suntem nici cei mai urâți, nici cei mai mici, nici cei mai proști din lume. Și atunci?
Pe ce naiba se consumă energiile acestei nații?
Pe ce ne risipim forțele, timpul și străduințele?
Pe lucruri fără sens, neziditoare, trecătoare, individualiste, lipsite de trăinicie.
Și le mai pierdem pe bătălii zadarnice, înfruntări fără temei, conflicte închipuite și „războaie virtuale”.
Pentru societățile consacrat democratice, diversitatea este un tezaur neprețuit, o materie primă inepuizabilă și o condiție fundamentală de existență a ei. Dar este și o expresie autentică a complexității și complementarității acestui tip de societate, e adevărat, imperfecte, dar cel mai puțin imperfecte dintre toate câte există (după cum se spune). Cine ar avea nesăbuința să pună în discuție libertatea și diversitatea politică (puncte de vedere diferite sau divergente), prerogativa de a alege, posibilitatea de a te realiza profesional și material potrivit priceperii și energiei, libertatea de a te exprima potrivit propriei conștiințe. Și multe alte „libertăți”, „diversități” și antagonisme firești pentru o societatea clădită pe criteriul libertății și al funcționalității naturale a acesteia. Desigur că aceste libertăți pot să prisosească (și atunci e anarhie), pot să lipsească (și atunci e dictatură) sau pot să fie aparente (și atunci e simulacru de țară). Putem spune că o exagerare poate fi utilă și acceptabilă (și este, de pildă în politică, în presă, în literatură, în viață…), precum și că orice exces va sfârși prin a crea un dezechilibru și un conflict.
Acestea fiind zise, am putea inventaria și descrie multe conflicte artificiale declanșate în societatea românească de-a lungul ultimilor zeci de ani și istoria faptelor, cu siguranță, nu le va omite. Unele sunt permanente, durabile în timp, altele sunt recurente, apar cu ciclicitate, altele sunt noi, spontane, trecătoare. În urmă cu vreo 15 ani, Agenția de Monitorizare a Presei a făcut o evidență a agendei publice pentru a învedera că guvernul acelei perioade livra, cu o ritmicitate aproape cotidiană, subiecte false, marginale, manipulatoare sau de-a dreptul toxice pentru societate.
Mă mărginesc să sesizez aici câteva false probleme ale momentului și să enunț câteva „bătălii” care nu se vor da degrabă, deși ar fi bine și necesar.
1. De ceva vreme, în România a început „bătălia” simbolică dintre dacofili și dacopați. La extrem, unora le e frică că se pierde filonul (fundamental al) românismului (și fac din el o caricatură), ceilalți se tem tocmai de exces, de ridicol și de compromitere. Ce e rău în asta? Faptul că unii se fac că ei cred în aceste teorii istorice (incomplete) și încearcă să le folosească în diverse scopuri, iar alții cred în ele cu adevărat (pentru că le place) și creează un front de atac/apărare în jurul lor. De partea cealaltă, unii se fac că nu le văd (le ignoră), iar alții au început să facă front de atac împotriva lor. Pentru fiecare dintre tabere, categoria a doua este în creștere. N-a ajuns la masa critică (a unui conflict deschis, explicit), dar aceasta este direcția, alimentată pe diverse căi.
2. În România, s-a deschis și frontul dintre „familiști” și „nefamiliști”, o temă eminamente politică, diversionistă, de exploatare partizană a unui moment critic de către actuala putere. A instrumenta modificarea Constituției (prin referendum) pentru ceva ce nu produce niciun efect concret, dar a polariza și antagoniza societatea prin asta, iată ceva demn de o cauză mai bună. De fapt, coaliția pentru familie va fi o coaliție pentru putere, iar potrivnicii vor fi cei împotriva puterii. Mai mult de atât nu se poate alege, ceva clar, concret, util, ziditor.
3. „Războiul cu ungurii” este vremelnic ațâțat, chiar dacă există (tot timpul) manifestări nepotrivite, de-o parte sau de alta, chiar dacă se fac excese sau chiar dacă guvernul maghiar are și el contribuția lui. Tema este scoasă pe tapet, la noi, în alte scopuri și la momente alese pentru a fi exploatată politic (îndeobște).
4. „Lupta” puterii (și a segmentului ce-i este fidel) cu „securismul” și cu „binoamele” justiției este chiar o culme a fățărniciei. În spatele acestui conflict aparent se aliniază detașamentele de naivi voluntari într-o bătălie pentru putere și care nu-i reprezintă pe ei nici „cât e negru sub unghie”. Cu „binomul” s-a mai contenit, dar „războiul împotriva Codruței” continuă.
Mă opresc aici, cu regretul că nu le-am spus pe toate și mai ales cu părerea de rău că nu pornesc odată „bătălia pentru un învățământ de calitate”, „lupta pentru morală în societate”, „războiul competențelor”, „conflictul dintre generațiile de politicieni”…
