La librăria Erasmus din Sibiu va avea loc, marți, 15 mai, începând cu ora 17, lectura din volumul „Pe strada Venlo”, de Peter Rosenthal.
„De-a lungul străzii Venlo” este titlul unei cărţi de dimensiuni prietenoase, cu o copertă sugestivă, destinată parcă cititorului-voiajor care îşi petrece, citind, călătoria cu trenul sau cu tramvaiul. Atâta doar că în cazul de faţă cartea este vehicolul care-l ia la drum pe cititorul încălecat, alături de autor, pe bicicleta pe care pedalează zilnic către cabinetul său medical de pe strada Venlo din Köln. Curând se dovedeşte că strada Venlo nu străbate doar oraşul Köln, ci se ramifică pe cărările memoriei, având destinaţii din cele mai diferite, din Banat şi până la New York, dar şi o staţie constantă de îmbarcare şi popas: Aradul natal al lui Peter Rosenthal, scăldat de Mureş şi populat cu personajele copilăriei, precum şi o alta – de destinaţie – Kölnul de pe malul Rinului care, uneori, se confundă cu Mureşul.
Romanul alcătuit dintr-o succesiune de scrisori – nu ştim dacă ele au fost expediate vreodată – având ca destinatar un bun prieten din copilărie, plecat şi el din Aradul natal, la Ierusalim, pentru a se dedica studiului Talmudului şi caligrafierii literelor din sulurile Torei şi ale celor ferecate în mezuzele fixate pe uşorul caselor evreieşti. Înşiruirea scrisorilor care conţin frânturi de amintiri, crâmpeie de destăinuiri, îndoieli şi reflexii, recompune imaginea lăuntrică a omului dezrădăcinat sau, mai degrabă, cu altfel de rădăcini: „Rădăcinile noastre nu ne leagă de pământ. Eu mă simt mai aproape de aerul pe care-l respir. Amintirile mele au o viaţă proprie şi se îmbină cu viaţa mea cotidiană din Köln, precum aerul dintr-o Răsuflare” (Atemvende, volum de Paul Celan).
Cititorul, călător pe şeaua bicicletei lui Peter Rosenthal, întâlneşte personaje fascinante din Aradul epocii comuniste (precum tanti Hanna, supravieţuitoarea de la Auschwitz care le preda istoria artei celor doi prieteni, elevi în clasele primare, vecinii din vechiul palat arădean locuit de-a valma, la comun) dar şi pacienţii de diverse naţii şi religii, trăitori în Kölnul zilelor noastre, însă ancoraţi în ţările lor de origine, unde se duc an de an în concediu şi revin cu suveniruri pentru medicul lor care îi înţelege chiar dacă vorbesc o germană amestecată cu cuvintele limbii lor materne (sârbă, română sau maghiară) sau „tac în limbi diferite”.
De altfel, încă din copilărie, la Arad, autorul s-a scăldat într-un amestec de limbi, descris pitoresc în episodul târguielii dintre bunica lui şi precupeaţa şvăboaică din piaţa de zarzavaturi: „Cel mai amarnic ne tocmeam cu o şvăboaică uscăţivă. De ficare dată bunica şi ţăranca se uitau una la alta, stingherite, ca două jucătoare de tenis care se întreabă „Să începem?”. Amândouă erau pe cât de iscusite, pe atât de neînduplecate. Şi una şi cealaltă se îndârjeau să vorbească numai româneşte, cu toate că s-ar fi înţeles mai uşor în nemţeşte, în ungureşte sau chiar în idiş, dar limba era un mijloc de a păstra distanţa.” Motivul limbii materne şi de adopţie revine adesea în reflexiile autorului: „ Acum scriu într-o singură limbă. Dar aş fi putut, în aceeaşi măsură, să sar de la română la germană, în funcţie de discuţie, aşa cum făceau părinţii noştri…Propriul meu centru de greutate nu e legat de o singură limbă, ci se balansează de la una la alta, depinde unde, când şi cu cine vorbesc…Această balansare la nivelul limbii îmi influenţează impresiile şi amintirile. Mă simt ca şi cum aş merge tot timpul cu trenul. Chiar şi drumurile mele pe strada Venlo nu sunt altceva decât o balansare înainte şi înapoi. Balansarea îmi alină veşnica nesiguranţă şi teama de pribegie, de despărţire şi înfrângere.”
„Citind cartea lui Peter Rosenthal, am simţit o înrudire profundă cu autorul, care poartă cu el nu numai propriile amintiri, ci şi memoria suferinţei rudelor exterminate la Auschwitz, a strămoşilor evlavioşi şi pribegi, adică povara amintirii rădăcinilor sale hrănite de spiritul evreiesc, zbuciumat de milenii. Poate de aceea a şi ales formula epistolară pentru exprimarea frământărilor, uimirilor, bucuriilor şi tristeţilor sale, iar ca destinatar, un prieten din copilărie cu rădăcini arădene similare: doi copii de aceeaşi vârstă, provenind din familii de medici evrei. „Tu ai renunţat la meseria tatălui şi bunicului tău ca să continui tradiţia strămoşilor noştri, să reproduci Scriptura şi să trăieşti după legile ei. Eu trăiesc în Germania, soţia şi copiii mei nu sunt evrei şi totuşi, în ciuda tuturor aparenţelor, am rămas fidel valorilor familiei mele şi ale poporului meu. Meseria de medic este pentru mine un fel de patrie…” De fapt, scrisorile lui Peter Rosenthal mi se adresează şi mie şi multor altora care-şi caută rădăcinile retezate de emigrare, de tăişul necruţător al Holocaustului sau al altor stihii. Categoric, în ciuda dimensiunilor sale, nu este o carte de citit în tren sau în metrou; mai exact – este o carte de recitit. Cartea publicată de curând (2017), de Editura Hasefer şi tradusă impecabil, din limba germană, de Hava Oren, dovedeşte încă o dată că medicii au vocaţia condeiului. De altfel, Peter Rosenthal a mai publicat romanul autobiografic: In die Zeit fallen [În capcana timpului] şi o carte de poezii – 33 Gedichte [33 de poezii] – şi lucrează la finalizarea scenariului de film Tigersprung (Salt de tigru), despre Ernst Berliner şi prietenia sa cu Albert Richter, campion mondial de ciclism, în 1932. Sper să-i mai apară şi alte traduceri în limba română”, mărturisește Andrea Ghiță.
