† Macarie,
Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord,
Iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, linişte şi bucurie de la Hristos Cel Răstignit şi Înviat, iar din parte-mi părintească şi frăţească îmbrăţişare cu salutul pascal:
Hristos a înviat!
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,
Marele praznic al Învierii Domnului ne arată că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Hristos Se aduce pe Sine Însuşi (Evrei 7, 27) jertfă fără de prihană (Evrei 9, 14), odată pentru totdeauna (Evrei 7, 27), ca să ridice păcatele multora (Evrei 9, 28), adică ale noastre, celor ce credem în El. Cu ce suntem noi datori în faţa acestui sacrificiu suprem? O spunem şi o mărturisim de fiecare dată în Sfânta Liturghie: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Iată, aşadar, cum răspundem Dumnezeului Care dragoste este, Dumnezeului Care Şi-a dăruit Unicul Fiu pentru a ne câştiga spre viaţă şi mântuire. Răspundem tot printr-o jertfă, însă una nesângeroasă, printr-o jertfă de obşte, căci nu suntem implicaţi doar ca indivizi, ci ca mădulare unul altuia. Răspundem prin a ne dărui pe noi înşine, dar şi unii pe alții, căci nu ne mântuim singuri, ci împreună cu semenii noştri. Eu mă dăruiesc fratelui pentru şi întru Hristos, iar Hristos, primind jertfa noastră, ne ridică, ne mântuieşte şi ne acoperă cu mila, dragostea, lumina Sa. Ne împlineşte şi ne transfigurează, ne îndumnezeieşte.
Aceasta este chemarea Dumnezeului nostru şi singura cale mântuitoare: să ne dăruim Mântuitorului Hristos. În viaţa de familie, în viaţa noastră socială, acesta trebuie să fie scopul ultim al vieţuirii noastre: cum să ne apropiem pe noi înşine mai mult de Hristos şi cum să-i apropiem pe ceilalţi de Hristos, fie că sunt părinţi, soţi, copii, prieteni, colegi. Dacă pierdem din vedere acest scop ultim, atunci pierdem din vedere esenţa însăşi a vieţii. Ne pierdem menirea. Dacă întreţinem relaţii doar pentru confortul nostru sau doar pentru că sunt inevitabile, atunci noi nu suntem vii înaintea lui Dumnezeu.
Cum putem face aceasta, anume să ne aducem atât pe noi, cât şi pe ceilalţi, lui Hristos? În ceea ce ne priveşte pe noi, lucrurile par mai simple, căci avem stăpânire asupra noastră, avem liberul arbitru. Depinde de noi dacă ne dedicăm viaţa celor duhovniceşti, dacă ne dedicăm rugăciunii întru pocăinţă, dacă ne împărtăşim de harul care se revarsă la sfintele slujbe din Biserică, dacă citim Sfintele Scripturi, dacă cercetăm pe fratele în nevoie, plinind poruncile Mântuitorului. Însă cum putem face aceasta cu semenul nostru, fără a-i forţa libertatea, fără a-l sili? Facem aceasta mai cu seamă punând la inimă pe semenul nostru, dacă ne pasă de mântuirea lui, dacă începem să ne rugăm pentru el, dacă ne construim relaţia cu semenul nostru, oricine ar fi el, nu doar pe cele fireşti ale relaţiilor umane, ci pe cele duhovniceşti, pe cele ce ţin de viaţa veşnică, dacă îl vedem pe fratele nostru şi viaţa lui ca o miză a veşniciei noastre. Făcând aceasta, vom dobândi trezvia în relaţia cu ceilalţi, adică o stare de „alertă“ permanentă prin care noi vom putea fi disponibili oricând semenului spre mântuire. Fără a-l asalta cu teorii inutile sau sfaturi care nu sunt solicitate, noi vom fi acolo, la nevoie. Astfel, Dumnezeu lucrează, prin noi, pentru viaţa şi mântuirea fratelui. Lucrează atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa semenilor noştri.
Iubiţi fraţi şi surori
pentru care S-a jertfit Hristos,
Dacă noi nu ne dăm pe noi înşine şi unii pe alţii, integral, Mântuitorului Hristos, atunci ne vom sacrifica unii pe alţii pentru idolii acestor vremuri. Nu există o a treia cale pentru creştini! Fie suntem cu şi întru Hristos, fie suntem cu mamona, cu „stăpânitorul acestei lumi“, care „nu are nimic“ întru Hristos (Ioan 14, 30). În vechime, profeţii poporului ales plângeau cu plâns amar reaua decădere în idolatrie a iudeilor, care ajungea până la sacrificii umane! „Au jertfit lui Baal-Peor şi au mâncat jertfele morţilor… s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor. Au slujit idolilor lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor. Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge“ (Psalm 105, 28, 35-38).
Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne proprii copii, ci îi pierdem sufleteşte şi îi sacrificăm noilor idoli ai societăţii postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deşănţată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minţii, care nu mai poate distinge ce e normal faţă de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viaţa de moarte!
Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înşine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Şi dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puţin putem aduce pe alţii, fie ei şi din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soţie sau propriul soţ lui Baal-Peor, pentru că noi înşine căutăm altceva în viaţa noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere şi recunoaştere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească şi răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăinţă. Ne conformăm mai mult cerinţelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerinţelor pe care Hristos le aşteaptă de la noi. Să facem acest exerciţiu: să ne cercetăm şi să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă raţiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuţi, acceptaţi, răsplătiţi în această lume şi pentru scopurile lumeşti, şi cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune şi pocăinţă facem pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, pentru a ne simţi realmente mădulare vii ale Bisericii?
Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,
Sunt convins că cei mai mulţi dintre dumneavoastră nu duc şi nu caută o viaţă materială de lux. Majoritatea munciţi aprig şi cu multă sudoare pentru a avea o viaţă cât de cât decentă după standardele lumii de astăzi. Însă tocmai aici este problema: că standardele acestei lumi nu mai sunt fireşti. Nu mai sunt conforme naturii noastre. Este nefiresc să fii nevoit să munceşti zi-lumină şi să nu mai vezi chipul copilaşilor tăi decât seara, când eşti mult prea ostenit să le mai dăruiești un zâmbet, o mână caldă, o inimă primitoare. Este nefiresc să nu ai timp pentru soţia ta sau pentru soţul tău şi toată relaţia în familie să se rezume la cele de strictă necesitate. Este nefiresc să nu poţi sta, în tihnă, cu prietenii tăi cu care să discuţi nu despre facturi sau despre ultimul model de telefon mobil sau de tabletă, ci despre viaţa veşnică, despre suflet, despre prietenie! Din nefericire, în lumea în care trăim sunt călcate în picioare şi sacrificate familia, prietenia, orice năzuinţă către înalt a sufletului omenesc! Primim, în schimb, surogate şi droguri, adică plăceri deşarte, prin consum, şi adicţii care au rolul de a acţiona ca anestezice care să acopere durerile inimii. Acesta este „contractul” pe care ni-l propune această lume: dă-mi sufletul tău şi al celorlalţi din casa ta, şi-ţi voi da, în schimb, senzaţii tari care să te facă să uiţi de adevărata ta menire, care să-ţi amuţească glasul conştiinţei şi zvâcnetul inimii tale. Vedem limpede că această aşezare împotriva firii începe să se transfere şi în cele care până acum păreau de la sine înţelese: deosebirea dintre femeie şi bărbat, definiţia şi sensul căsătoriei, al familiei. Cele două aspecte se împletesc şi se presupun: pe de o parte, robia în societatea de consum, iar, pe de alta, desfiinţarea totală a persoanei în ideologiile postmoderne.
Iubiţi creştini,
Cum putem ieşi din această nouă, cumplită şi ultimă robie? Făcând tot ce ţine de noi pentru a nu încheia acest „contract“ cu lumea. Conştientizând că sufletul nostru şi al celor de lângă noi a fost răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos (I Petru 1, 18-19). De ce să aruncăm mamonei sufletul nostru, pentru care Dumnezeu Şi-a dăruit spre jertfă Unicul Său Fiu? De ce să jertfim lui Baal-Peor sufletele copiilor, soţilor, prietenilor noştri pentru care Hristos S-a răstignit şi a înviat? Să nu aşteptăm de la lume vreo schimbare în bine, ci dimpotrivă. Creştinul în lumea de astăzi se aseamănă cu un peşte care se află într-un râu poluat. Ceilalţi peşti nu-şi dau seama că râul e poluat, unii chiar se adaptează căpătând malformaţii, însă creştinul, dacă e conştient, îşi dă seama că e într-o apă otrăvită, toxică. Şi, cu toate că îşi dă seama, nu se poate feri, nu poate schimba râul. Este şi el îmbibat de apa toxică.
Aşa şi noi, din cauza presiunilor din jurul nostru, din cauza exigenţelor şi aşteptărilor pe care lumea le are de la noi şi care intră în conflict direct cu vocaţia noastră de creştini, suntem îmbibaţi de secularism. Creştinul este prins la mijloc aici. Pe de o parte, trebuie să se mişte în acest ritm al lumii dacă vrea să rămână în societate, cu un statut respectabil, dacă vrea să-şi întreţină familia. Pe de alta, dacă se mişcă întru totul în ritmul acestei lumi, îşi pierde inima, sufletul. Revenind la metaforă, este limpede că nu putem sări din râu pentru a-l schimba. Este nevoie să învăţăm să înotăm împotriva curentului. Pentru că, pe măsură ce râul avansează, devine tot mai toxic, până la cascadă, până la prăbuşirea finală. Noi trebuie să înotăm în direcţia opusă, să nu ne ducem după lume. Această stare este o cumplită robie însă ştim că Dumnezeu credincios este celor care-L roagă cu stăruinţă să fie eliberaţi, după cuvântul Psalmistului: „Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi” (Psalm 125, 4).
Preaiubiţii mei,
Trăim vremuri de restrişte pentru creştini. Există o prigoană, deocamdată în forme atenuate, uneori mascate, vizibile mai mult în viaţa socială. Suntem marginalizaţi, defăimaţi, stigmatizaţi, urâţi pentru mărturia pe care o dăm în lume, pentru familie, viaţă, patrie. Suntem urâţi pentru Hristosul nostru, pe care refuzăm să-L transformăm într-un idol modern, într-un simulacru care să justifice non-valorile „toleranţei”, „diversităţii”, „egalităţii”, aceste slogane goale care ascund ură faţă de creaţia lui Dumnezeu.
Iar singura noastră armă binecuvântată de Dumnezeu pe care o putem folosi în faţa acestui asalt al răutăţii este blândeţea. Blândeţea izvorâtă din fermitatea şi demnitatea Fiului lui Dumnezeu care a răspuns lui Pilat din Pont, fariseilor şi cărturarilor, lui Simon-Petru când a tăiat urechea dreaptă lui Malhus în Grădina Ghetsimani, apoi celui care L-a lovit în obraz în faţa Sinedriului, blândeţea cu care S-a rugat fiind răstignit pe Cruce. Arma noastră este blândeţea cu care Sfântul Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan a dat mărturie în faţa Sinedriului şi s-a rugat, apoi, pentru ucigaşii săi. Să ne grăbim, aşadar, să dobândim acest dar al Duhului Sfânt, căci doar astfel înarmaţi vom putem traversa întunecimea acestui veac potrivnic Dumnezeului nostru care Dragoste este.
Al vostru slujitor, frate şi prieten, de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Macarie
Dată în Reşedinţa episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2018.
