Postul Paștelui nu este altceva decât o perioadă de reafirmare a unor virtuți care păreau pierdute de poporul român, o națiune a cărei principală încercare este să se regăsească pe sine, afirmă părintele Constantin Necula, consilier misionar-pastoral și de imagine al Mitropoliei Ardealului.
Părinte, înainte de post ne-ați declarat, tot într-un interviu, că „a posti înseamnă a refuza să te prostești“. Acum, aproape la finalul acestei călătorii cu Iisus Hristos, aproape de Înviere, care credeți că sunt principalele încercări ale poporului român?
Eu cred că principala încercare a poporului român este să se regăsească pe sine, să creadă un pic în valorile lui. Nu avem neapărat nevoie să importăm valori. Sunt valori care merită importate, dar e bine să ne aducem aminte: postul e și o perioadă de reafirmare a unor virtuți care păreau pierdute în poporul român. M-am uitat, oamenii s-au așezat pe postit cu seninătate, discreție și, mai cu seamă, fără niciun fel de încrâncenare. Asta e un mare lucru în ziua de astăzi. Sunt valori care merită reactualizate.
Este o perioadă în care tot mai mulți oameni merg să se spovedească. La dvs. vin mulți?
Vin mulți, totul e să îmi fac timp pentru câți vin. Și vin oameni care în ciuda presiunii puse pe colțuri de media împotriva spovedaniei, oameni care au nevoie de acest lucru, nu ca la psihoterapeut, ci pentru că vor ca dincolo de spovedanie, să fie împărtășania. Și de cele mai multe ori primesc împărtășania, acesta este semn că poporul nostru este încă un popor sănătos, de oameni dispuși să-și facă examenul de conștiință, să se ajute cu celălalt care este preotul, dar împreună să găsească și o cale de a motiva întâlnirea cu Hristos din potir.
Ca duhovnic, care credeți că sunt principalele păcate ale românilor și cum s-ar putea îndrepta?
Eu mă uit la mine, nu am cum să îmi pârăsc oamenii din duhovnicia mea. Eu mă uit la mine și pot să spun că poate oboseala arogantă este unul din cele mai mari păcate care ne paște și că uneori suntem prea ușor dispuși să lăsăm armele jos, chiar împotriva propriei noastre demnități.
Vorbeam ca acest interviu să fie despre suflet, despre Dumnezeu. Dvs., dacă ar fi acum să vă spovediți public, românilor, ce le-ați spune?
Să nu creadă în oameni, să creadă în Dumnezeu. Să aibă nevoie de oamenii care se apropie de Dumnezeu și să nu așeze alei de cruci răstignitoare de-a dreapta și de-a stânga niciunui om. Fiecare om își știe măsura, își știe capacitatea de lucru, își știe posibilitatea de a răspunde provocărilor vieții. E important să înțelegem asta. Nu suntem decât oameni și asta e foarte bine.
Foarte mulți vă caută, mulți cercetează cum să se apropie de dvs. Cum l-ați găsit pe Dumnezeu? Cum ați devenit preot?
E un dar al lui Dumnezeu, ca toate darurile primite în viață. E un excurs sufletesc de ani de zile. Probabil că puștiul care se dorea la liceul militar a constatat că există haine la fel, de preț, ca și vestonul militar. A fost întâlnirea cu niște oameni minunați dintr-un sat din Oltenia – sunt un ardelean convertit de olteni – cu alte cuvinte m-a smerit Dumnezeu până la capăt. În satul de naștere al cumnatului meu, Fârtățești, Dozești, Cățet unde se cânta de șapte ori Prohodul Mântuitorului în Vinerea Mare, pentru că erau șapte biserici, m-am întâlnit acolo cu oameni care își doreau în mod real să se întâlnească cu Dumnezeu, în modul lor, așa criticat astăzi de elitele de protipendadă ale culturii românești, în modul acela real în care își vorbeau unii altora ca niște oameni candidați la Înviere. Și apoi, timp de doi ani, în a X-a, a XI-a și a XII-a, trei ani am visat în continuu să fac seminarul. Am terminat liceul de chimie fizică, am sperat să fac medicina. Unii mi-au scris într-un comentariu când povesteam despre asta, că, vezi băi că te-ai ratat în toate celelalte și te-ai făcut popă. Nu m-am ratat în nimic din ce am făcut, preoția vine ca o încununare a tuturor acestor eforturi de a-i înțelege pe oameni. E un mod absolut remarcabil de a fi pus de Dumnezeu la dispoziția oamenilor.
Unii vă cataloghează în spațiul public ca pe un preot vedetă. Cum vă percep colegii dvs., ceilalți prelați?
Fiecare mă percepe cum poate. Ieri m-a impresionat o spusă a unui prieten foarte apropiat. A spus, noi care te iubim foarte tare, te invidiem. Deci, e un moment de cumpănă pentru mine, pentru că va trebui să mă descurc în continuare cu starea mea de preot. Nu există o stare de vedetă pentru mine, sunt un simplu preot din voia lui Dumnezeu așezat pe sticlă. Dar sigur va veni vremea în care mă retrag și nu uit motto-ul pentru care am pornit mai departe, „să te ferească Dumnezeu de palmele care te aplaudă“. Am în conștiința mea această dimensiune. Nu fac decât să slujesc Evanghelia lui Hristos, într-un alt spațiu decât spațiul obișnuit al amvonului.
Vă gândiți să vă retrageți curând?
Asta voia lui Dumnezeu va fi. Voia lui Dumnezeu. Pentru că în general așa cum este o creștere a valului de simpatie, poate exista o stagnare și apoi o retragere. Aș vrea să mă retrag din timp. Și în general sunt un om retras, nu sunt un om foarte expansiv. Nu locuiesc în mijlocul unei străzi, locuiesc într-o casă foarte retras și sunt foarte bine acoperit de prieteni care știu cum să mă protejeze de oboseală.
Totuși, sunteți poate cel mai vocal preot român, în timp ce BOR nu este atât de vocală. De ce?
Biserica Ortodoxă este o biserică din care eu fac parte. Deci, câtă vreme eu vorbesc, cât pot să vorbesc, parte din colegii mei sunt parte integrantă a mărturiei mele. Eu nu vorbesc de la mine sau sper să nu vorbesc de la mine prea mult. Dar Biserica nu trebuie să fie vocală. Biserica e biserică, ea nu are nevoie de vocalize ca să fie ascultată. Gălăgia din jur chiar ar putea fi asanată de tăcerea Bisericii.
Am văzut că aveți și pagină de Facebook…
Mi-au făcut-o copiii. E absolut necesară pentru a putea să văd într-un fel sau altul ce gândesc ceilalți oameni și pentru a putea, din când în când, să le fac cu mâna unor prieteni pe care foarte rar îi văd.
Le răspundeți celor care vă scriu?
La comentarii, nu. Doar din când în când celor care îmi scriu lucruri cu adevărat necesare pentru ei.
Majoritatea sunt tineri cei care vă scriu pe Facebook?
Pentru mine toată lumea e tânără. Am făcut un test, ieri, la Călărași, unde am fost la o conferință și am spus: „Cine nu e tânăr?“ Și toată sala a ridicat mâna că e tânără, deci nu există tinerețe alternativă, există tinerețe și atât.
Vorbind de social media și în general de Internet, există un articol în care s-a încercat o comparație între Patriarh și Papă. Se poate compara Patriarhul Daniel cu Papa de la Roma?
Există o boală a comparării, de aici se naște invidia. Părintele Savatie Boștovoi spune asta, că atunci când încerci (…) să faci niște oameni să se invidieze, încerci să-i compari. Dar eu nu mi-aș permite acest lucru, sunt o grămadă de alte calități care-l marchează pe Patriarh, altă grămadă de calități care îl marchează pe Papă, fiecare cu talentul lui, fiecare cu misiunea pentru care Dumnezeu l-a trimis. Cred că nici Papei Francisc nu-i convine când scriu unii despre el împotriva unui patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru că, la cât l-am citit, la cât l-am văzut, la cât cotesc din media, e un om care nu se compară, e un om care se compară cu Hristos. Și aici e mult mai important decât orice. Tot acest val de comparații, dacă tot este să facem comparații (…), putem compara cu Ioan Paul al II-lea, cu Benedict al XVI-lea, care erau oameni de profesie, adică profesori printre altele, Benedict, cum este profesor și Patriarhul. Sunt lucruri care sunt comparabile și lucruri care nu merită să le dăm nicio importanță. Mie îmi pare rău că încercăm să comparăm lucruri care normal se completează reciproc. Patriarhul meu e Patriarhul meu, nu e Papă. Și pentru mine, ca preot și ca ortodox, e foarte important ca el să fie ceea ce Dumnezeu i-a îngăduit să fie pentru mine, nu pentru alții.
Pentru că vorbim de catolicism, credeți că vom prinde ziua în care să avem într-o singură zi Paștele și noi și catolicii?
La anul, că e 16 aprilie, asta e rezolvată deja.
Știți ce vreau să vă zic…
Sunt convins că vor fi niște încercări. Eu, personal, am foarte mulți prieteni catolici. Franciscanii îmi sunt foarte apropiați de suflet și pentru mine modul în care împărțim calendarul este o chestiune de geografie și de terminologie matematică. Nu am ezitat să le spun „Hristos a înviat!” în ziua când ei au prăznuit Paștele, pentru că fiind tot duminica și pentru noi, tot duminica este tot zi de Paști.
Paștele înseamnă a lua lumină. Ați spus în repetate rânduri că oamenii sunt lumină. Străbateți în lung și în lat toată țara. Vă întâlniți cu oameni. Cum îi găsiți când mergeți? Se luminează după ce le vorbiți?
Îi las mai zâmbitori un pic, adică funcția mea fundamentală de bufon ajută.
Bufon cu ghilimele.
Nicio ghilimele. Așa sunt eu, nu am ce să fac. Am încercat să fiu mai sobru. Îmi iese câteodată, când scriu sau când mă rog sunt foarte sobru (…), dar îi văd pe oameni foarte triști, foarte preocupați de ziua de mâine. Și lumea spune că le ofer doar zâmbete. Nu! Adevărul e că muncesc foarte mult și în teritoriul asistenței sociale, dar nu pot să iau după mine clădiri, nu pot să iau după mine atestate, să îmi pun pe mine tricouri cu ce muncesc, dar pot să spun că cea mai importantă funcție pe care o are la ora actuală omul de lângă noi, astăzi, este să te binedispună, este să nu te lase trist, dezmierdat de deznădejde. E foarte periculos prin ce trecem.
Și tinerii sunt triști?
Sunt triști. Cu tentative foarte multe, diverse, de suicid, de dependență, de a lăsa școala, de a lăsa totul. E un val cultivat, într-un fel sau altul, de tot ce înseamnă așa o psihanaliză socială care nu vizează copilul, cât sistemele care îl antrenează pe copil. Noi trebuie să fim foarte atenți ca ținta analizei noastre să meargă exact la subiectul pe care îl analizăm. Noi ne pierdem pe parcurs, nu avem timp să-i ascultăm pe copii. Pentru mine, conferințele sunt foarte importante nu pentru cele 20 de minute în care le vorbesc, ci pentru orele, real orele în care răspund la sute de întrebări în fața a mii de oameni.
Pe pagina dvs. de Facebook am văzut, spre exemplu, că nu postați poze cu ouă roșii, selfie, despre care ați spus că sunt semn de însingurare. Cum vedeți postările de pe social media din perioada sărbătorilor?
E semnul oamenilor că mai și mâncăm, nu trăim numai din spirit, că suntem și ascetici, nu doar mistici, pentru că a mânca de Paști e o formă de asceză. Există un canon care interzice să postim duminica după Înviere. Ne interzice. Asta arată că Biserica are această capacitate de a spune că există, așa cum există o asceză foarte strictă, și o asceză a bucuriei, un dar al bucuriei în postire. Postirea de după post, pentru că postul nu se încheie niciodată. E un echilibru dat de modul acesta de a mânca. Fiziologic vorbind, înseamnă că mergem mai departe. Deci, e sensul pe care îl au mesele de după înmormântări. Ceilalți, care rămânem în viață, mâncăm să dovedim că suntem vii.
Părinte, le-ați promis tinerilor, încă de anul trecut, că veți merge în sutană la un concert rock. Se apropie data?
Probabil că da. Dar mă gândesc că am fost la o piesă de teatru și ai văzut comentariile unora. Eu am aflat în ianuarie că nu mai am voie să mă mai operez în spital, că nu au popii voie în spitale, că ei nu contribuie la bugetul de stat, deși o facem. Iar acum am aflat că nu am voie la piesă de teatru, că de ce dă bani Primăria ca să meargă popii la teatru. Eu m-am lămurit. Voi merge pentru tineri, nu voi merge pentru comentatorii de la articole.
Când se va întâmpla?
Va ști, rânduie Dumnezeu. Cu prima ocazie serioasă.
Ați primit invitație?
Nu. În schimb am văzut reacția multora dintre rockerii sibieni la momentul acesta și sunt foarte bucuros că ne-am împrietenit. E un mod de a fi, e modul lor de a fi și eu îl respect, le întind mâna.
O să mergeți doar să zâmbiți sau o să și fredonați?
Depinde ce vor cânta, dacă voi ști. Eu nu pot să fredonez ce nu știu.
Dar ați fi de acord să apăreți, spre exemplu, într-un videoclip sau într-o piesă?
Nu, asta mi se pare prea mult.
Spre exemplu, într-o piesă despre smerenie?
Nicidecum. Eu cred că a construi discursurile în care nu mă regăsesc mi se pare a-mi trăda identitatea. Aș face un videoclip în care să cer să contribuie lumea neapărat la „Cumințenia Pământului“. Acolo merită.
Și la Catedrala Mântuirii Neamului, nu?
„Cumințenia Pământului“. La Catedrală sunt alte forme de a face bani, de a construi, de a recupera niște structuri financiare. Dar cred că acum e important, inclusiv creștinii ortodocși din România să înțeleagă că dacă vom construi o catedrală, putem să cumpărăm și o statuie. Altfel, suntem nemernici. Adică, identitatea noastră este ortodoxă. Brâncuși, în „Cumințenia Pământului“, unde o Evă nevinovată își cere iertare pentru cădere… este important să o recuperăm așa cum este ea. O Evă nevinovată, feciorelnică ce își cere iertare pentru cădere. Nu degeaba are cucuie pe cap, nu degeaba este așezată într-o poziție de părere de rău. Poate prin „Cumințenia Pământului“ ne cumpărăm și noi înapoi cumințenia ca popor.
Totuși, am amintit de Catedrala Mântuirii Neamului. A revenit subiectul Arsenie Boca. Credeți că va fi dus părintele de la Prislop în Catedrală?
Eu cred că va trebui să înțelegem foarte bine că în primul rând canonizarea părintelui nu este un fast-food spiritual, ci este o muncă foarte îndelungată. Trebuie să înțelegem foarte bine că în momentul canonizării, chiar dacă vor fi mutate în Catedrală sau într-o biserică oarecare, moaștele sale, o parte, vor rămâne în continuare la Prislop, dar acestea sunt scenarii. Deocamdată noi suntem foarte departe să avem o catedrală.
Ce relație aveți cu Arsenie Boca? Vă rugați?
Mă rog și meditez. Mai ales la multe din spusele lui. Ca predicator îl socotesc unul dintre marii omileți ai Bisericii și mă impresionează foarte mult că în ciuda faptului că în spații mici a fost obligat să își desfășoare activitatea, cuvântul său a intrat extraordinar de puternic în chiar construcția sufletului unor oameni. El nu predica în piețe, nu predica pe ecrane, el predica în spații mici, cuminți, cățărat pe schele într-o vreme, iar oamenii au memorat, au recuperat și au redat textele lui cu mare, mare acrivie. Asta spune foarte multe despre iubirea ucenicilor lui despre el.
Părinte, cum ar trebui noi să ne rugăm la Dumnezeu?
Constantin Necula: Cu simplitate. Cred că rugăciunea este un exercițiu de simplificare a vieții noastre cotidiene. Suntem prea complicați în ce facem. Și când sunăm să vorbim cu cineva, să îi cerem ceva, inventăm introduceri, conținuturi, sfârșituri, rugăciunea e mai shortcut. E mai scurtă și e întotdeauna foarte obiectivă, ea trebuie să fie sinceră. Nu ceri loc de muncă în speranța că vei câștiga bani. Îi spui dacă ai nevoie de finanțe, îi spui direct asta. Dar, mie mi se pare că L-am redus pe Dumnezeu prea mult la un fel de angajat al nostru. Rugăciunea noastră e ca în fața unui angajator, nu e ca în fața unui angajament.
Dvs. cum vă rugați la Dumnezeu?
Cât pot de simplu. Cât pot, cum pot, pentru cine pot. Mai ales pentru oameni, pentru că asta e principala funcție a unui preot. Duhovnicul meu îmi spune tot timpul că speră să se pensioneze la timp, ca să mai apuce să se spovedească, să se roage și pentru el. Pentru că, în rest, trebuie să fim dispuși pentru ceilalți.
Îl descrieți pe Dumnezeu în toate felurile, scrieți cărți, conferențiați, aveți postări, dar cum credeți că v-ar descrie Dumnezeu pe dvs.?
Mă uit în fiecare dimineață la mine și știu cum mă descrie: pe cale. Nu sunt decât un om pe cale.
Atât de simplu?
Și mai simplu, un om pe bordura căii. Uneori pe mijloc, alteori în praf, dar simplu. Pur și simplu, pe cale.
Drumul e anevoios?
E drumul Lui. Nu știu cum e. El răspunde de el. Eu doar răspund de efort. Drumul nu e al meu. E o cale pe care Dumnezeu ți-o trasează înainte și îți spune: vino către Mine, veniți la Mine și noi tot mergem cu spatele. De aici ni se trage dezorientarea. La Dumnezeu nu mergi cu spatele, trebuie să fie față către față. Asta e foarte important. Și să Îl urmezi îndeaproape. Are o tehnică a Lui de pedagogie. E un trainer remarcabil Dumnezeu.
Nu v-am văzut niciodată trist, vă știu de atâția ani. Sunteți fericit?
Am avut noi o întâlnire despre educația pentru fericire și am spus că dacă o fericire e definită nu mai e fericire. Sunt pe cale. Mă simt un om foarte iubit, foarte apreciat de soție, de copii, de mamă, de sora mea, de prietenii mei, de cumnatul meu, de oamenii din jur. Uneori înjurat. Îmi place și asta, când îi văd că mă înjură, că îmi spun câte una. Îmi crește inima, pentru că îmi dau seama că măcar am schimbat ceva în ei. Dar mă simt un om liniștit, cuminte. Și oricum îmi e drag de Dumnezeu. Acesta e lucrul cel mai important.
Un ultim gând, înainte de Paști?
Să le spunem oamenilor că va conta foarte mult Învierea, de fiecare dată. Că în ciuda tuturor aparențelor, Hristos a înviat. Chiar dacă îl ascundem sub zgura zilelor care vin și îl punem în preocupări care nu au întotdeauna relație cu Dumnezeu. Cred fundamental că Hristos a înviat!
AGERPRES
