De mai bine de două decenii, Hospice-ul „Dr. Carl Wolff” din Sibiu are grijă ca trei generații de oamenii aflați în suferință să își găsească liniștea. În spatele ușilor care sunt mereu deschise, se află Ortrun Rhein, directoarea centrului și omul care a construit pas cu pas un mediu de sprijin pentru cei aflați la capăt de drum. Totul a început în 1999, când a venit la Asociația „Dr. Carl Wolff” ca director al Căminului de Bătrâni. Pe atunci exista doar căminul, dar pe măsură ce a lucrat cu oamenii și le-a văzut nevoile, a înțeles ce are de făcut. A adăugat câte o instituție în plus acestui complex și așa a luat naștere Hospice-ul pentru adulți și copii.
(Maria-Antonia OANA)
Sursă foto: Mesagerul de Sibiu
Ortrun Rhein spune că nimic nu ar funcționa fără echipă: „Poți gestiona ceva doar dacă ai un colectiv dispus să susțină activitatea. Trebuie să ai principii clare, astfel încât toată lumea să știe pentru ce lucrează. Dacă noi vrem să lucrăm pentru oameni, este clar că ne orientăm spre servicii dedicate celor aflați în necaz.”
În hospice ajung, de cele mai multe ori, oameni cu probleme serioase, unii aflați chiar la capăt de drum. De aceea munca în domeniul social nu este deloc ușoară. Rolul echipei este să îi ajute să depășească șocul momentului și să găsească un pic de liniște. Iar pentru asta, spune directoarea, calitatea serviciilor trebuie să rămână mereu o prioritate.
Provocările de zi cu zi
Există însă două mari provocări în fiecare zi. Prima este momentul în care un pacient aflat în suferință îți cere „un pic de viață în plus”, iar tu nu ai cum să i-o oferi. A doua este lipsa fondurilor, iar ambele trebuie asumate când intri într-un astfel de domeniu.
Unele dintre cele mai grele situații sunt cele legate de copii: „Este greu să vezi un copil care pleacă din lumea aceasta sau care este abandonat de părinți și așteaptă în fiecare zi să audă cum sună ușa, uitându-se dacă nu au venit mama și tata. Sigur, cea mai mare provocare este pentru cei în cauză.”
„Nu vrem un loc alb, unde miroase a dezinfectant”
Din dorința de a le oferi o îngrijire potrivită, în 2016 a fost deschis un centru special pentru copii cu boli terminale. Ideea a fost simplă, dacă tot trebuie să își trăiască ultimele luni acolo, atunci locul trebuie să semene cât mai mult cu o „casă ca acasă”.
La început au pornit cu mult entuziasm și au amenajat spațiul treptat. Mobilă, decorațiuni, camere ,totul gândit pentru ca cei mici să se simtă cât mai aproape de normalitate.
„Copiii au nevoie de un mediu prietenos, nu de un spațiu care să le amintească permanent că sunt într-un spital. Pentru mulți dintre ei, timpul rămas este scurt, iar acea perioadă trebuie să fie cât mai plină de momente frumoase. Nu vrem să vină într-un loc unde totul e alb și miroase a dezinfectant”, a spus directoarea.
Sursă foto: Mesagerul de Sibiu
Cazuri care au rămas în memoria tuturor
Unul dintre cazurile pozitive este al unui bebeluș adus la hospice la doar trei luni. Avea probleme cardiace grave și nu avea, practic, nicio șansă de supraviețuire. Provenea dintr-un centru pentru copii fără părinți, iar nimeni nu voia să se implice. Copilul a ajuns acolo pentru a muri, însă a primit o șansă la viață și, în cele din urmă, o familie.
Un alt caz a fost al unui copil care a supraviețuit unui incendiu în care și-a pierdut întreaga familie. A fost adus în hospice în comă. După o perioadă, și-a revenit, iar rănile i s-au vindecat. Când s-a trezit și s-a uitat la picioarele lui, momentul a fost sfâșietor. Fusese fotbalist, iar atunci a realizat că viața lui nu va mai fi la fel. Plânsul lui i-a marcat pentru totdeauna pe cei care erau acolo. Cu toate acestea, copilul a reușit să meargă mai departe… cu un zâmbet.
Din exterior, viața într-un hospice pare extrem de tristă, dar în realitate lucrurile sunt mai echilibrate: „Suntem aici pentru oameni, ca să le facem bine. Când merg prin curte și îi văd pe unii supărați și pe alții fericiți, este ca într-o viață normală. Nu suntem o insulă de bine, avem echilibru. Viața este colorată și așa trebuie să fie și instituția”, a povestit aceasta.
Sibiul are nevoie de empatie
Dacă ar fi fost întrebată în 1999 cât va rămâne la căminul de bătrâni, ar fi spus probabil că doar câteva luni, dar a rămas aici și nu îmi pare rău: „Am avut șansa să construim mereu ceva nou și să vedem că există o nevoie la care putem răspunde. De aceea oferim gratuit aceste servicii. Aici este rolul comunității, să ajute și mă bucur când societatea participă.”
Pentru Ortrun Rhein „micile minuni de zi cu zi” sunt cele care dau sens muncii. În același timp, crede că Sibiul are nevoie de mai multe locuri pentru îngrijirea persoanelor vulnerabile și mai ales…de empatie.
„Dând o mână de ajutor, te ajuți și pe tine. Mâna care ține mâna. Este un cerc în care oferi siguranță și cred că Sibiul poate face asta pentru că este un oraș în care nu te simți abandonat. Peste cinci ani mă văd tot aici, în hospice. La noi nicio zi nu este la fel ca cealaltă și mă văd continuând.”
Cei care vor să ofere sprijin Hospice-ului Dr. Carl Wolff Sibiu o pot face accesând linkul.
Sursă foto: Mesagerul de Sibiu
