Am primit zilele trecute o recenzie a unui volum de poezii aflat, deocamdată, în fază avansată de editare. Suntem asigurați însă că acest volum o să apară, în curând, sub semnătura bunului meu prieten Emil Valentin Roșca, inginer stabilit acum pe meleaguri albaiuliene.
Emil Valentin Roșca (ROCO) este un nume vehiculat tot mai des, în ultimii ani, în cercurile iubitorilor de poezie pentru originalitatea versurilor poeziilor sale romantice, nostalgice uneori, ieșite adesea din tiparul clasic al poeziei moderne pentru modul direct, uneori șocant, în care autorul își exprimă gândurile, în versuri…
(de Ion Talpoș)
sursa foto: Ion Talpoș
Am primit volumele de poezii publicate de Emil Valentin Roșca, până în prezent. Sunt patru volume, la lansările câtorva dintre ele fiind onorat să particip. Nu am amintit până acum mai nimic despre ”isprava” sa realizată în plan literar. Cred că așteptam, mai degrabă, confirmări venite din partea unor persoane avizate, îndreptățite să-mi direcționeze propriile-mi păreri pe făgașul pe care am bănuit că se va orienta, în viitorul apropiat, Emil Valentin Roșca. Acela al afirmării și confirmării sale ca poet cu o amprentă distinctă, vizibilă, în stilul propriu abordat în poeziile sale.
Iată, am primit zilele trecute confirmarea așteptată și am ajuns la concluzia că cercul incertitudinilor în care m-am învârtit până acum, se închide prin această recenzie primită. Pe de-o parte, pentru că textul recenziei face referire la un nou volum (al cincilea!) de poezii care va vedea lumina tiparului în curând, sub semnătura poetului Emil Valentin Roșca, iar pe de altă parte pentru că textul recenziei a fost elaborat de o persoană avizată să emită judecăți de valoare asupra conținutului intrinsec al volumului, menite să le confirme iubitorilor de poezie că Emil Valentin Roșca este un poet ajuns la maturitate creativă. Vorbim, așadar, despre textul unei recenzii semnată dr. Ionel Bota!
Cine este dr. Ionel Bota?
Poet, critic, istoric literar, profesor, dr. Ionel Bota este unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii Banatului Montan. De origine ardelean, a devenit un nume sonor în peisajul cultural din Banat. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie la Universitatea Babeş-Bolyay din Cluj Napoca. Este considerat a fi unul dintre cei mai harnici scriitori și cercetători de istorie a Banatului, de critică și istorie literară, unul dintre cei mai înzestrați oameni de cultură cu talent artistic, fiind unul dintre cei mai apreciați promotori de carte și valori cultural-spirituale bănățene și nu numai.
Fără să spun acum mai multe cuvinte despre dumnealui, vă prezint textul la care am făcut referire și care reprezintă, din punctul meu de vedere, lumina dinaintea ”tunetului” generat de viitorul volum de poezii al bunului meu prieten, poetul Emil Valentin Roșca.
Poemul, un mister inepuizant
˂În lumea noastră literară, tot mai zgâlțâită de veleitarismul și grafomania unor falși protagoniști, mai ales la capitolul poezie, sunt tot mai rare situațiile în care să dai peste cărți încă fidele prozodiei clasicizante. Iar când ajungi să constați că în arhitecturarea poemelor a operat și harul, talentul, bucuria lecturii e cu atât mai puternică. Foarte recent eu am identificat cel puțin o modalitate stilistică lucidă, asimilabilă ca specific, în manuscrisul lui Emil Valentin Roșca, aceea în care simțurile, percepțiile vârstei fericite, pe care o avem fiecare în etapele biografiei noastre, ajung să înfrângă funcția răsturnată a timpului vorace. De fapt, în volumul acesta, gata de tipar, alegoria jocului inocențelor e unul din teritoriile vrăjite, facturarea confesiunii – o evidență, pattern-ul ideii de puritate și candoare – o retrăire asumată de eul auctorial în același ludic feeric.
Lumea acestei cărți de poezie se alcătuiește din elemente primare dar deloc reductibile la o elementaritate a signifianților, între lut și celest, unități de afectivitate fragil-efemere evocând grațiosul, misterul frontierelor labile ființă-neființă, ici-colo interferat cu accente tragice, răsărituri sau înstelări reiterând ubicuități pasteliste ori poetizări pe o temă dată. Eul scriptor e, totuși, unul febril, numai că vizionarismul irizând, aici, ambiguități execută fascinante interpolări. Doruri neostoite, iubirea și femeia, copilăria și figura mamei, un mimat manierism ca efort determinat și mai cu seamă strunit de perspectivările învederând un eden primordial, apoi baleiajul semiotic între viziunea telurică și aceea cosmogonică, dobânesc finalități fetișist-topice în edificările lirismului. Iar anotimpurile vieții sunt episoade ale dramelor latente prin care ființialul (în poemul Amurg, de pildă) evocă misterul inepuizant („Cobor spre mări ca apa unui râu,/Lăsând în munți, abandonat, suișul,/Sunt tot mai copt precum un spic de grâu/Care-și așteaptă vara… secerișul!//Sub ochii mei se naște-un asfințit,/Dintr-un incest al zilei cu amurgul,/Iar timpul ce mi-a fost îngăduit…/Nu-l știe nimeni, numai Demiurgul!“), în vreme ce miracolul poematic are o savoare unică, o candoare tonică energizează versuri deloc casante dacă le cercetăm axiologia în semnificațiile grav-gingașe ori numai confesiv-încântătoare.
Într-o himerogonie a paseismului, însă, sinesteziile cerebral-senzual forjează structurarea metaforei capricioase supervizând, controlând spectacolul de așa-zisă spiritualizarea poemelor. În imanența conștiinței actului artistizării, poemul în sine, discursul liric are ostentația aceea ironic-bonomă a tardo-expresioniștilor, entuziasmul vibrant este tangent anti-convenționalismului, iar estetica de extracție post-tradiționalistă face trimitere directă la un fluctuant univers al formelor. Un duh al versului pare că se înalță, introiectiv, de la eul autorului la eul universal, participând la un mod aproape șocant de dez-intimizarea laboratorului de construcție lirică: „Prea slab în cuget, tânăr și desculț,/Eu am pășit pe drumul vieții mele…/Avut-am pe sub tălpi și spini și stele,/Dar niciodată… gândul să renunț…!//Să știi, viață, că încă n-am uitat…/Când tu făceai negoț la drumul mare,/Și-aveai numai iluzii de vânzare…/Iar eu, pe toate, ți le-am cumpărat!//Mi-aduc aminte, la-nceput de drum,/Cum sufletul mi l-ai făcut să spere…/Și m-am trezit c-alerg după himere,/Cam cum aleargă vântul după fum!//Viață… plină mi-ai fost de fantezii,/O lungă vânătoare de fantasme…/Iar eu, un Făt Frumos, ieșit din basme,/Mereu în căutarea… apei vii!//Și-ai profitat, viață, de-al meu nărav,/Deși treceai ca apa curgătoare…/Tu mi-ai făcut din inimă vâltoare/Și m-ai vândut, apoi, iubirii… sclav!//Eram pe-atunci, prea tânăr și nătâng,/Iar sângele îmi clocotea prin vene,/Iubeam numai Ilene Cosânzene…/Și n-aveam timp avere să mai strâng!//Trecut de jumătatea unui veac…/Eu am ales iubirea, dintre toate,/Nu am comori, nu mi-am făcut palate/Și n-am de gând vreodată ca să-mi fac!//Eu am pierdut chiar și la Loz în Plic,/Iubirea-mi este singura avere…/Iar dac-am alergat după himere,/Prin Testament, nu voi lăsa… nimic!“ (Himere).
Cotidianul destrămărilor convulsionante are grația ironică în subsidiarul instrumentarului, poeme precum Parcul, Testament, Paharul vieții ori Zborul, o fantezie, sunt construite pe aceeași osatură de tipizări ale de-compoziției. O beatitudine aparte, aceea a sentimentalismului major, forjează necontenit nuanțe, tranziențele metaforelor incumbă o durată depurificată a substanței lirice. Totul este, desigur, corelativ voinței de autenticitate. Eul îndrăgostit nu uită nici el de „funcțiunea“ timpului (citim acestea, așadar, în Iubiri târzii: „Scriu temător, cu litere aldine,/Să nu cumva să spui iubirii stop,/Aș fi ca un Pământ după potop/Și nu-mi închipui viața fără tine!“), polemizează cu prostul gust, agramatismele pretinșilor lirici, grafomania și veleitarismul, ca maladii ale culturii contemporane (vezi Nu sunt poet). Fluxul amintirilor, aici entitate simetrică, închisă, consună cu tema dorului mereu restaurator, omul și anotimpurile iubirii este copleșit de mitul femeii, mamă, iubită, „înger și demon“. Povestea noastră, un alt exemplu, pare a esențializa o uriașă distopie de adițiune a faptelor lirice. Imaginarul este în permanență re-activat ca indubitabil rețetar al memoriei vulnerate: „Ești marea mea cu țărmuri de extaz,/Ce freamătă de-o dragoste târzie…/Sărută-mi tâmpla caldă și-un obraz,/Când te cuprind cu mâna care scrie!//De valul tău mă las adesea dus…/Și tot ce scriu eu cu această mână,/E sufletul ce-n versuri mi l-am pus,/De când îmi ești, pe inimă, stăpână!//Când valul tău mă poartă-n depărtări,/Înmoi condeiu-n apa ta albastră/Și scriu să știe cele patru zări…/Cât de frumoasă e povestea noastră!//Am înțeles de când te-am întâlnit,/Că tu ești marea care-o să mă poarte,/Într-o poveste fără de sfârșit…/Despre iubire, dincolo de moarte!//În timp ce ne iubim cum am promis,/Povestea noastră, încă, se mai scrie,/Pe valul tău mă-ndrept spre Paradis,/Mă-ndrept, iubita mea, spre veșnicie!//Povești, cum e a noastră, nu mai sunt,/Iar când cunună îmi va fi uitarea,/Mă vei simți în adieri de vânt…/Când țărmuri de extaz sărută marea!“ (Povestea noastră).
În poezia lui E. V. Roșca găsim mai la tot pasul și aderențe, fie cât de mascate, ale canonului estetic așa-zicând tradițional. Sub specia denunțării confesivului, a autointerogărilor, viața, soarta, dialogurile cu providența (Sunt bine, Doamne), e un poem și el reprezentativ al cărții) sunt fragmente ale aceluiași proustianism de analiză lucidă a temporalului ca infrastructură ontogenetică. La urma urmelor avem pe ansamblul cărții o unitate de viziune iar asta spune destul de multe lucruri bune, fie și în subsidiar, despre vocația autorului. Iar o solidaritate metaforizantă într-o dialectică inerentă a funcționalității subliniază o dată în plus un racursiu al subsumărilor experienței existențiale a unui eu liric în prestațiile căruia fuzionează plauzibilul senzorialului și sinceritatea directă. Realități confirmând că ne aflăm în preajma unei poezii germinative, de retrospecții succesive ale ființialului, cartea recomandând înainte de toate un autor interesant prin autenticitatea creației sale.> (dr. Ionel BOTA)
Rămânem, cu alte cuvinte, în așteptarea noului volum de poezii… Un volum care ne va încânta cu siguranță, și pentru modul inedit de prezentare a poeziilor conținute, în trend cu timpurile actuale, care tind să fie acaparate din ce în ce mai mult, de AI (inteligența artificială). De prietenul nostru din viitor, ai cărui pași se fac resimțiți vibrând în prezentul nostru cotidian. Nu intru în detalii acum, dar volumul de poezii al lui Emil Valentin Roșca ne va încânta și din acest punct de vedere, cu siguranță, prin ineditul prezentării sale!
Așadar, stimați iubitori ai poeziei, vi se pregătește ceva… Altceva decât ne-am obișnuit, până acum, să primim din partea poeților!
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
